Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Dacă plec cu tine în seara asta, nu mă mai pot întoarce singură după lucrurile mele.
Am privit-o fără să spun nimic câteva secunde.
– De ce?
Ioana și-a strâns brațele și mai tare.
Adrian a intervenit imediat:
– Pentru că dramatizează. Ca de obicei.
– Nu te-am întrebat pe tine.
– Este soția mea.
– Tocmai. E soția ta, nu proprietatea ta.
Carmen și-a pus paharul pe masă.
– Elena, faci un spectacol într-un restaurant.
M-am întors spre Ioana.
– Vrei să vii cu mine?
De data asta a răspuns fără să se uite la Adrian.
– Da.
– Atunci mergem.
Adrian a apucat geanta Ioanei.
Nu violent. Pur și simplu a tras-o spre el.
– Nu pleacă nicăieri până nu terminăm discuția.
Un chelner care ne urmărea de câteva minute s-a apropiat.
– Este vreo problemă?
– Nu, a spus Adrian.
– Da, am spus eu în același timp. Fiica mea vrea să plece, iar soțul ei nu vrea să-i dea lucrurile.
Câteva persoane de la mesele apropiate s-au întors spre noi.
Adrian a observat.
A împins geanta peste masă.
– Luați-o și terminați circul.
Ioana a luat-o.
Carmen s-a ridicat și ea.
– Dacă ieși acum pe ușă, să nu te aștepți să te primească Adrian înapoi mâine.
Ioana s-a oprit.
Am simțit-o cum îmi strânge brațul.
– Ioana, am spus, tu alegi.
A rămas nemișcată.
Adrian și-a schimbat imediat tonul.
– Hai, iubito. Stai jos. Ne-am enervat cu toții. Mergem acasă și discutăm.
Cu două minute înainte îi poruncise să-și plece capul.
Acum îi spunea “iubito”.
Ioana s-a uitat la el.
Pentru o clipă am crezut că se întoarce la masă.
Apoi și-a pus geanta pe umăr.
– Plec cu mama.
Am ieșit.
Abia în mașină am observat că tremura.
– Mergem la mine.
– Bine.
– Mâine vedem ce facem.
N-a răspuns.
După câteva străzi, telefonul ei a început să sune.
Adrian.
A respins apelul.
A sunat din nou.
Și din nou.
La al patrulea apel, Ioana a închis telefonul.
Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite pe fereastră.
– Ce faci?
– Nimic.
– Te uiți dacă vine?
S-a întors spre mine.
Nu mi-a răspuns.
Am pus apă la fiert.
– Ioana, de când se întâmplă?
– Ce?
– Să-ți ia cardurile. Cheile. Să-ți spună când poți pleca.
– Nu e chiar așa.
– Atunci spune-mi cum e.
S-a așezat la masa din bucătărie.
Mult timp s-a uitat la mâinile ei.
– Cardurile le-a luat acum două luni.
– De ce?
– Spunea că nu știm să economisim.
– “Nu știm” sau “nu știi”?
A ridicat privirea.
– Că eu nu știu.
– Salariul tău unde intră?
– În contul meu.
– Ai acces la el?
A ezitat.
– Da.
– Ioana.
– Am acces. Dar în ziua de salariu transfer aproape tot într-un cont comun.
– Pentru că vrei?
N-a răspuns.
Mi-am tras scaunul în fața ei.
– Te-a lovit?
– Nu.
Răspunsul a venit repede.
– Bine.
Nu am insistat.
– Atunci de ce ți-a fost teamă să pleci?
Și-a frecat palmele.
– Pentru că atunci când nu fac ce spune…
S-a oprit.
– Ce se întâmplă?
– Poate să nu vorbească cu mine zile întregi. Îmi ia telefonul. Îmi spune că sunt instabilă. Că nu sunt în stare să iau decizii. Uneori sună la clinică să verifice dacă sunt acolo.
Am simțit cum mi se ridică furia.
Dar n-am vrut să-i dau încă un om care să-i spună ce trebuie să facă.
– Și Carmen?
Ioana a râs fără veselie.
– Carmen îi spune că sunt prea independentă.
– Asta înseamnă ceva rău?
– Pentru ei, da.
Telefonul s-a aprins din nou.
De data asta era un mesaj.
Ioana l-a citit.
– Ce spune?
Mi-a întins telefonul.
“Întoarce-te acasă și terminăm prostia asta. Dacă mama ta te convinge să ne distrugi căsnicia, să nu spui după aceea că nu te-am avertizat.”
Ioana și-a luat telefonul înapoi.
– Trebuie să mă întorc mâine.
– De ce?
– Ca să nu fie mai rău.
Am rămas lângă ea.
– Dacă vrei să te întorci, nu te opresc.
M-a privit surprinsă.
Probabil se aștepta să-i spun că nu o las.
– E viața ta, Ioana. Nu pot decide eu în locul tău.
Am arătat spre telefon.
– Dar răspunde-mi la ceva.
– Ce?
– De ce ți-e frică să nu-l superi?
A deschis gura.
Apoi a închis-o.
În noaptea aceea a dormit în camera ei veche.
Dimineața, când am intrat în bucătărie, era deja acolo.
Avea o cafea în față și telefonul lângă ea.
– Ai dormit?
– Puțin.
– Te întorci?
– Nu azi.
Atât.
Nu “niciodată”.
Nu “divorțez”.
Doar:
– Nu azi.
Pentru mine a fost suficient.
În următoarele zile, Adrian a trecut prin toate tonurile.
Furios.
Calm.
Rănit.
Iubitor.
Apoi din nou furios.
“Vino să discutăm ca doi adulți.”
“Nu mai asculta de mama ta.”
“Mi-e dor de tine.”
“Te faci de râs.”
“Nu arunca șase ani pentru o ceartă.”
Ioana citea mesajele și uneori plângea.
În a patra zi mi-a spus:
– Poate chiar exagerez.
– Se poate.
S-a uitat la mine.
– Cum adică?
– Eu nu eram în casa voastră. Tu erai.
Am tras un scaun.
– Dacă vrei să te întorci, te duc eu.
A rămas surprinsă.
– Serios?
– Da.
– Și nu te superi?
– Nu.
Am făcut o pauză.
– Dar înainte să plecăm, spune-mi de ce ai nevoie de permisiunea mea să te întorci la propriul soț.
N-a mai spus nimic.
Nu s-a întors.
O săptămână mai târziu, a trebuit să-și ia hainele, actele și câteva lucruri personale.
– Vii cu mine? m-a întrebat.
– Dacă vrei.
– Vreau.
Adrian era acasă.
Când ne-a văzut, a încercat să vorbească doar cu ea.
– Ioana, intră puțin. Fără mama ta.
Ioana s-a oprit în prag.
– Nu.
– Sunt soțul tău.
– Știu.
– Atunci măcar avem dreptul la o discuție.
– O să avem. Dar nu acum și nu singură.
Carmen era și ea acolo.
A ieșit din sufragerie cu brațele încrucișate.
– Sper că ești mulțumită, Elena. Ai reușit să-ți iei fata acasă la treizeci și patru de ani.
Înainte să răspund eu, Ioana s-a întors spre ea.
– Mama nu m-a luat.
Carmen a ridicat sprâncenele.
– Poftim?
– Eu am plecat.
Adrian a râs.
– După ce ți-a băgat prostii în cap.
Ioana s-a uitat la el.
– Nu mama mi-a luat cardurile.
A tăcut.
– Nu mama mă suna la serviciu să verifice dacă sunt acolo.
Adrian și-a trecut mâna prin păr.
– Făceam asta pentru că îmi pasă de tine.
– Nu mama îmi spunea că dacă nu fac ce vrei tu sunt nerecunoscătoare.
– Ioana…
– Și nu mama mi-a spus într-un restaurant să-mi plec capul.
Carmen a intervenit:
– Era o expresie.
Ioana s-a uitat la ea.
– Eu chiar l-am plecat.
Carmen n-a mai spus nimic.
Am intrat cu Ioana.
Am luat două valize.
Nu toată casa.
Nu televizorul.
Nu mobila.
Hainele ei, actele, laptopul, câteva lucruri de la clinică și fotografiile pe care le voia.
La ieșire, Adrian stătea lângă ușă.
– Dacă pleci acum, nu mai știu dacă putem repara asta.
Ioana s-a oprit.
– Nici eu nu știu.
Pentru prima dată, nu i-a promis că va repara ea.
Au urmat luni grele.
Ioana și-a mutat salariul astfel încât numai ea să aibă acces la banii ei și și-a refăcut cardurile. A început să meargă la consiliere.
Cu Adrian a comunicat o perioadă numai în scris și doar despre lucrurile care trebuiau rezolvate între ei.
El a cerut să se întâlnească.
Ea a acceptat de două ori, în locuri publice.
După prima întâlnire a venit acasă tulburată.
– A spus că se schimbă.
– Tu ce crezi?
– Nu știu.
– Atunci nu trebuie să hotărăști astăzi.
La a doua întâlnire, Adrian i-a spus că acceptă terapie de cuplu dacă se întoarce acasă mai întâi.
Ioana a refuzat.
– Dacă schimbarea ta depinde de întoarcerea mea, nu e schimbare.
În seara aceea nu a mai plâns.
Câteva luni mai târziu, a început procedura de divorț.
Nu pentru că i-am spus eu.
Eu nu i-am spus niciodată să divorțeze.
A venit într-o duminică în bucătărie, și-a pus cafeaua pe masă și a spus:
– Am vorbit cu avocata.
– Despre?
– Divorț.
M-am uitat la ea.
– Ești sigură?
– Nu.
Am așteptat.
– Dar sunt sigură că nu vreau să mă întorc la ce era.
Asta mi s-a părut mult mai important.
A trecut aproape un an de la seara din restaurant.
Într-o sâmbătă am ieșit împreună în oraș.
Doar noi două.
Ne-am așezat la o terasă și am primit meniurile.
Chelnerul a venit după câteva minute.
– Pentru dumneavoastră?
Ioana a comandat paste.
Chelnerul a notat.
Apoi ea s-a uitat din nou în meniu.
– Stați puțin.
Chelnerul s-a oprit.
– M-am răzgândit. Vreau dorada.
– Sigur.
Când a plecat, am rămas uitându-mă la ea.
– Ce?
– Nimic.
– Mamă, te cunosc. Ce este?
Am zâmbit.
– Ai comandat paste și după aceea te-ai răzgândit.
– Și?
– Și nimic.
A început să râdă.
– Am voie?
Am ridicat din umeri.
– Din câte știu eu, da.
A luat paharul cu apă.
Apoi a devenit serioasă.
– Știi ce e ciudat?
– Ce?
– Că înainte mă gândeam la orice alegere de două ori. Ce comand. Ce cumpăr. La ce oră ajung. Cu cine vorbesc.
– Și acum?
S-a uitat după chelner și a ridicat mâna.
– Acum vreau și cartofi lângă doradă.
Am început să râd.
A râs și ea.
Chelnerul s-a întors.
– Mai doriți ceva?
Ioana a deschis meniul încă o dată.
– Da.
Și, de data asta, nimeni nu i-a mai spus să-și plece capul.