Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
– Când mi-au dat banii, mama a pus o condiție. Iar eu am acceptat-o.
M-am uitat la Vlad.
– Ce condiție?
A tras un scaun și s-a așezat, dar eu am rămas în picioare.
– Să păstreze o cheie.
Pentru câteva secunde am crezut că glumește.
– Stai. Mama ta v-a dat bani pentru avans cu condiția să poată intra în apartament când vrea?
– Nu a spus “când vrea”.
– Atunci ce a spus?
– Că, dacă ne ajută cu o sumă atât de mare, vrea să știe că are și ea o cheie. Pentru urgențe, pentru când suntem plecați…
– Și tu ai acceptat.
– Eram singur atunci. Tu nici nu apăruseși în viața mea.
– Dar după ce am apărut?
A tăcut.
– După ce ne-am căsătorit? După ce m-am mutat aici? După ce am rămas însărcinată? După ce am adus copilul acasă? Când aveai de gând să-mi spui că cheia aia nu era “pentru urgențe”, cum mi-ai spus mie?
– Pentru mine asta a devenit.
– Pentru mama ta nu.
Vlad s-a ridicat.
– Andreea, mama nu crede că apartamentul e al ei.
– Nu? Astăzi mi-a spus în față: “Este și casa băiatului meu.”
– Pentru că ai enervat-o.
– Vlad, m-a găsit dormind și mi-a mutat copilul în altă cameră.
– Știu.
– Nu, nu știi. Tu ai venit acasă și primul lucru pe care mi l-ai cerut a fost cheia.
Asta l-a oprit.
Rareș a început să se foiască în pătuț. M-am dus lângă el și i-am pus suzeta.
Vlad a venit în urma mea.
– Bine. Am greșit că nu ți-am spus.
– Nu doar că nu mi-ai spus. De fiecare dată când îți ceream cheia, îmi spuneai că exagerez. Tu știai de ce n-o ceri înapoi.
– Pentru că știam ce scandal face mama.
– Și ai preferat să-l fac eu.
– Nu asta am vrut.
– Dar asta ai făcut.
S-a așezat pe marginea canapelei.
Pentru prima dată în seara aceea nu mai părea furios. Părea prins între două lucruri pe care încercase ani întregi să nu le pună niciodată față în față.
– Așa a fost mereu, a spus.
– Ce?
– Mama a avut cheia. Venea, mai făcea curat, îmi aducea mâncare. N-am văzut-o niciodată ca pe o problemă.
– Pentru tine.
M-a privit.
– Tu ai crescut cu mama ta intrând peste tine. Eu nu. Și Rareș n-o să crească într-o casă în care bunica lui poate intra oricând și poate hotărî peste mama lui.
– E și copilul meu.
– Atunci comportă-te ca tatăl lui, nu doar ca fiul ei.
N-a mai răspuns.
Cheia Marioarei a rămas pe masă toată noaptea.
A doua zi dimineață, Vlad a plecat la muncă fără s-o ia.
Dar problema nu se terminase.
Pe la două, a sunat interfonul.
Marioara.
Nu i-am răspuns.
A sunat din nou.
Apoi telefonul.
L-am lăsat să sune.
După câteva minute am primit un mesaj:
“Vreau doar cheia mea. Nu vreau să intru.”
Nu i-am răspuns nici atunci.
Seara, când Vlad a venit acasă, i-am arătat mesajul.
– Vezi cum spune? “Cheia mea.”
L-a citit de două ori.
– Da.
– Nu este cheia ei, Vlad.
A pus telefonul jos.
– Știu.
Era un cuvânt mic, dar era prima dată când îl auzeam spunându-l.
În weekend m-a întrebat:
– Dacă schimbăm butucul, ești de acord să-i dăm o cheie vecinei pentru urgențe?
– Da.
– Atunci asta facem.
A chemat un meșter.
Marioara a aflat în aceeași zi.
L-a sunat imediat.
Vlad era în bucătărie și avea telefonul pe difuzor.
– Ai schimbat yala?
– Da, mamă.
– Pentru ea?
Vlad s-a uitat spre mine.
– Pentru noi.
– Eu am pus bani în apartamentul ăla.
– Știu.
– Dacă nu eram noi, nici nu-l aveai.
– Știu și asta.
– Și acum eu trebuie să sun la interfon ca oricine?
Vlad a tăcut o secundă.
– Da.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
– Frumos. După tot ce am făcut pentru tine.
– Mamă, banii pe care mi i-ai dat m-au ajutat enorm. Dar n-au cumpărat dreptul să intri în casa mea pentru tot restul vieții.
Nu cred că Marioara se așteptase să audă asta de la el.
Nici eu.
– Ea te-a pus să spui asta.
Vlad a închis ochii.
– Nu. Tocmai asta e problema. Ani de zile am lăsat-o pe Andreea să-ți spună lucrurile pe care trebuia să ți le spun eu.
Marioara a început să plângă.
Nu teatral. Pur și simplu i s-a schimbat vocea.
– De când ai copil, nu mai ai nevoie de mamă.
Vlad s-a așezat la masă.
– Am nevoie de tine ca mamă. Rareș are nevoie de tine ca bunică. Dar Andreea nu are nevoie de încă o mamă.
Marioara a închis.
Nu s-a rezolvat nimic în ziua aceea.
Timp de aproape trei săptămâni n-a venit deloc.
Îi trimitea lui Vlad mesaje. Întreba de Rareș. Uneori cerea fotografii.
Pe mine nu mă suna.
La început m-am bucurat de liniște.
Puteam să fac duș fără să mă întreb dacă aud cheia.
Puteam să adorm lângă copil.
Puteam să las două căni în chiuvetă fără să intre cineva și să transforme asta într-o dovadă că nu sunt în stare să-mi țin casa.
Dar îl vedeam pe Vlad.
Nu mă acuza. Nu-mi cerea să cedez.
Doar îi lipsea mama.
Într-o seară i-am spus:
– Poți s-o inviți duminică.
A ridicat privirea.
– Ești sigură?
– Da. S-o inviți. Nu să-i dai cheia.
A zâmbit pentru prima dată când am făcut gluma asta.
Marioara a venit duminică la patru.
A sunat la interfon.
Când i-am deschis ușa apartamentului, ținea o pungă cu mâncare într-o mână și o jucărie pentru Rareș în cealaltă.
– Bună.
– Bună.
A intrat.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite spre ușă.
Spre yală.
N-a spus nimic.
Rareș era pe salteluța lui, în sufragerie.
Marioara s-a dus imediat spre el.
– Vai, bunica, ce-ai mai crescut!
Apoi s-a uitat la mine.
– Pot să-l iau?
Întrebarea m-a surprins.
– Da.
L-a ridicat și l-a pupat pe frunte.
După câteva minute a început:
– Parcă e cam subțire îmbrăcat…
S-a oprit singură.
M-am uitat la ea.
– Ce?
– Nimic. Voi știți.
Nu devenise alt om.
La masă mi-a spus că supa mea ar avea nevoie de puțin mai multă sare.
Când Rareș a început să plângă, mi-a sugerat să-l culc.
I-am spus că nu-i era somn.
A deschis gura să mă contrazică.
Apoi s-a răzgândit.
Progresul cu Marioara venea în centimetri.
Au fost și recăderi.
O lună mai târziu a venit cu un sirop pe care i-l recomandase o vecină.
– E foarte bun pentru copii.
– Nu-i dau nimic fără pediatru.
– Dar e natural.
– Tot nu.
Înainte ar fi început o discuție de douăzeci de minute.
De data aceea a pus sticla înapoi în geantă.
– Bine.
Mai greu a fost cu Vlad.
Pentru că limita pusă mamei lui nu ștergea faptul că mă mințise ani întregi despre cheie.
Am vorbit de multe ori despre asta.
Uneori ne certam.
Alteori reușeam să vorbim normal.
Într-o seară mi-a spus:
– Mi-a fost mai ușor să te fac pe tine să suporți decât să-i spun ei nu.
Nu era o scuză.
Dar era, în sfârșit, adevărul.
– Să nu mai faci asta.
– Nu mai fac.
Câteva luni mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, soneria a sunat.
Eram în bucătărie, iar Vlad îi dădea lui Rareș să mănânce.
M-am uitat pe vizor.
Marioara.
Am deschis.
– Bună. Am trecut prin zonă, a spus. Dacă nu e un moment bun, plec.
Am făcut un pas într-o parte.
– Intră.
A mers în sufragerie și l-a văzut pe Rareș.
– Vai, puiul bunicii!
Și-a desfăcut brațele din reflex.
Apoi s-a oprit.
S-a uitat spre Vlad.
După aceea spre mine.
– Pot să-l iau?
M-am uitat la femeia care, cu câteva luni înainte, intrase cu propria cheie și îmi luase copilul din pătuț în timp ce dormeam.
– Poți.
Marioara l-a luat în brațe.
Iar cheia casei noastre a rămas acolo unde trebuia să fie.
La noi.