Am rămas cu ochii lipiți de telefon, incapabilă să mai respir.
Nu plecase.
Toți acei ani… nu plecase.
— Mamă… spune ceva…
Vocea lui Luca m-a adus înapoi.
— Eu… eu credeam că ne-a abandonat…
Dar mesajele continuau.
Alina scria că Radu aflase despre sarcină și venise acasă tulburat, cu testul în mână. Nici nu trecuse de cină că mama lui își dăduse seama că ceva nu e în regulă și îl forțase să spună adevărul.
Și de acolo… totul s-a distrus.
Mama lui a decis să plece din oraș imediat.
Radu a implorat-o să-l lase să vină la mine.
Să-mi explice.
Să nu dispară.
Dar nu l-a lăsat.
Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.
— Nu… nu se poate…
Luca m-a prins de mână.
— Mamă…
— A scris… am șoptit.
— Ce?
— A scris… și eu nu am primit nimic.
Mesajele spuneau clar: scrisorile fuseseră oprite.
Ascunse.
Unele aruncate.
Altele păstrate.
Optsprezece ani de tăcere… construite pe o minciună.
În acel moment, mama mea a intrat în bucătărie.
— Am adus chifle—
S-a oprit când m-a văzut.
— Ce s-a întâmplat?
I-am întins telefonul.
A citit.
Tata a citit peste umărul ei.
Și pentru prima dată în viața mea, l-am văzut pe tata aproape plângând.
— Femeia aia… a spus el printre dinți… v-a furat viața.
Luca s-a apropiat de mine.
— Deci… nu a plecat?
Am dat din cap.
— Nu… nu ne-a părăsit niciodată.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.
Apoi Luca a spus:
— Vrea să ne vedem. Alina. Spune că are toate scrisorile.
Nu am stat pe gânduri.
În aceeași seară, am plecat.
Drumul a fost lung și tăcut.
Simțeam că, dacă dau drumul volanului, o să mă prăbușesc.
Când am ajuns, o femeie ne-a deschis ușa înainte să batem.
Semăna atât de mult cu Radu… încât mi s-au tăiat picioarele.
— Maria? a întrebat ea.
Am dat din cap.
A început să plângă.
— Îmi pare rău… atât de rău…
L-a privit pe Luca și și-a dus mâna la gură.
— Doamne… ești copia lui…
Ne-a dus direct în pod.
Acolo… era o cutie.
Plină.
Scrisori peste scrisori.
Felicitări.
Plicuri.
Toate… pentru mine.
Am deschis prima.
„Maria, te rog să nu crezi că te-am părăsit. Încerc să mă întorc.”
Am început să plâng.
Luca s-a apropiat.
Am deschis alta.
„Nu știu dacă mă urăști. Mama spune că da. Eu nu o cred.”
Mi-am dus mâna la gură.
— A crezut că îl urăsc…
Luca a încremenit.
— Nu…
— Da…
Apoi am găsit o felicitare.
Am întins-o spre el.
— Citește.
A deschis-o cu grijă.
„Pentru copilul meu… dacă nu mă vei cunoaște niciodată, să știi că am iubit-o pe mama ta.”
Luca nu a mai spus nimic.
Apoi a venit adevărul final.
Radu murise.
Cu trei ani înainte.
Un accident.
Nu mai apucase să ne găsească.
Dar păstrase toate scrisorile.
Nu renunțase niciodată.
În drum spre casă, Luca a adormit cu mâna pe cutie.
M-am uitat la el și, pentru prima dată în 18 ani, am înțeles adevărul.
Nu fusesem femeia abandonată.
Fusesem femeia iubită.
Iar fiul meu…
nu fusese niciodată un copil nedorit.