Ana a accelerat, iar motocicleta a pornit înainte cu sirenele pornite.
În oglindă vedea BMW-ul urmând-o la doar câțiva metri.
Traficul devenea din ce în ce mai aglomerat pe măsură ce se apropiau de București.
Minutele treceau.
Fiecare secundă conta.
La intrarea în oraș au întâlnit primul blocaj major.
Un accident ușor provocase o coloană care se întindea pe sute de metri.
Ana a strâns maxilarul.
Dacă rămâneau blocați acolo, tot efortul era inutil.
A coborât de pe motocicletă și a alergat spre polițiștii aflați la accident.
Le-a explicat rapid situația.
Câteva momente mai târziu, banda de urgență a fost eliberată.
Drumul s-a deschis.
Au continuat.
Telefonul Anei a început să sune în cască.
Era dispeceratul.
— Ana, unde ești?
— În misiune.
— Ce misiune?
Pentru o clipă a ezitat.
Știa că ceea ce făcea putea genera multe întrebări.
Dar știa și că uneori regulamentele nu pot acoperi toate situațiile.
— Duc un om la spital.
A închis.
Sirenele au continuat să răsune printre blocuri.
În spatele ei, Mihai conducea cu ochii fixați înainte.
La un semafor aglomerat, Ana a coborât iar.
A dirijat traficul manual.
Șoferii au început să se dea la o parte.
Unii claxonau.
Alții priveau curioși.
Nimeni nu știa că într-o mașină neagră se afla un tată disperat care încerca să câștige câteva minute pentru copilul lui.
Când au ajuns în curtea Institutului Oncologic era 14:58.
Două minute.
Doar două.
Mihai a oprit și a coborât aproape alergând.
— Mulțumesc… nu voi uita niciodată…
Ana a coborât și ea.
— Probabil că nici eu.
Bărbatul s-a întors nedumerit.
Ana a făcut un pas înainte.
— Acum doisprezece ani a ars un bloc în Ferentari.
Mihai a încremenit.
— Ce?
— O fată de paisprezece ani a rămas blocată într-un apartament.
Fața lui s-a schimbat instantaneu.
— Nu…
— Ba da. Eu eram.
Timp de câteva secunde au rămas amândoi nemișcați.
— Tu ești…? a șoptit el.
Ana a zâmbit.
— Da.
Mihai și-a trecut mâna peste cicatrice.
— N-am crezut niciodată că o să te mai văd.
— Nici eu.
În acel moment ușile spitalului s-au deschis.
O fetiță slabă, cu o căciuliță roz pe cap, a apărut însoțită de o asistentă.
— Tati!
Vocea ei a răsunat în curte.
Mihai s-a întors imediat.
A alergat și a îmbrățișat-o.
Ana a simțit cum i se umezesesc ochii.
Mai târziu, înainte să plece, un medic a ieșit din clădire.
— Sunteți polițista?
— Da.
— Vreau doar să știți ceva.
Ana a ridicat privirea.
— Dacă întârziau încă cinci minute, pierdeam fereastra pentru procedura programată astăzi.
Ana a rămas fără cuvinte.
Medicul a zâmbit.
— Ați ajuns exact la timp.
În acea seară, când și-a terminat tura, Ana a trecut din nou pe lângă spital.
A privit luminile clădirii și s-a gândit la toate întâmplările care păreau simple coincidențe.
Poate că nu erau.
Poate că viața găsea mereu o cale să echilibreze lucrurile.
Cu doisprezece ani în urmă, un străin intrase într-un infern de foc pentru a salva o adolescentă.
Acum, adolescenta devenită polițist îi salvase fiica.
Datoria fusese plătită.
Dar mai important decât atât, o fetiță primise încă o șansă.
Iar uneori, exact asta înseamnă adevărata dreptate.