Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Să verific ceva.
Nu m-am dus la o cafenea.
Nici la fratele meu.
M-am dus la avocata care se ocupase cu doi ani înainte de succesiunea tatălui meu.
I-am pus actele apartamentului pe masă.
— Spune-mi exact ce drepturi are Dan aici.
Le-a verificat.
— Apartamentul a fost dobândit de tine înainte de căsătorie. Este proprietatea ta.
— Mama lui?
— Niciun drept.
— Dan?
S-a uitat la mine.
— Faptul că este soțul tău nu îl transformă automat în coproprietar.
Am dat din cap.
Apoi i-am povestit ce se întâmplase.
Când am terminat, m-a întrebat:
— Vrei să salvezi căsnicia sau vrei să-ți protejezi locuința?
— În dimineața asta aș fi spus amândouă.
— Acum?
M-am uitat la actele tatălui meu.
— Acum vreau să aflu dacă mai există o căsnicie de salvat.
Când m-am întors acasă, Alina plecase.
Mariana își pusese deja produsele în baie.
Dan era în bucătărie.
— Ai terminat cu teatrul?
Mi-am lăsat geanta jos.
— Mama ta nu rămâne aici.
A râs.
— Și unde se duce?
— La Alina.
Mariana a apărut imediat din hol.
— Eu la Alina nu mă duc.
— De ce?
— Pentru că sunt cinci oameni acolo!
— Știu.
— Copiii au camerele lor. Alina și soțul ei au dormitorul. Unde vrei să stau?
Am privit-o.
— Este o întrebare foarte bună. Poate trebuia s-o puneți înainte să-i dați apartamentul.
Dan s-a ridicat.
— Nu te privește ce a făcut mama cu proprietatea ei.
— Perfect. Atunci nici pe voi nu vă privește ce fac eu cu proprietatea mea.
— Iar începi!
— Nu. Acum termin.
Mariana s-a apropiat.
— Ascultă-mă, Cătălina. Apartamentul meu trebuia să rămână Alinei. Ea are copii. Are nevoie de ceva sigur pentru viitor.
— Iar dumneavoastră?
— Eu am un fiu.
Am râs fără să vreau.
— Aici era planul.
Dan și-a încleștat maxilarul.
— Ce plan?
— Alina primește apartamentul. Mama ta se mută aici. Noi îi plătim mâncarea, întreținerea și restul cheltuielilor. Mai exact, în mare parte eu, pentru că eu câștig mai mult. Toată lumea câștigă ceva.
M-am uitat la el.
— Mai puțin eu.
— Nu totul se măsoară în bani!
— Atunci de ce n-ai propus să plătești tu toate cheltuielile mamei tale?
A tăcut.
Mariana s-a înroșit.
— Eu nu sunt o cheltuială!
— N-am spus asta. Dar locuiți undeva, mâncați, folosiți utilități. Asta costă.
— Dumnezeule, ce femeie ai luat! i-a spus ea fiului ei. Mă calculează la apă și curent!
Dan s-a întors spre mine.
— Vezi ce faci?
— Da. Pun întrebări.
— Este mama mea!
— Știu.
— Atunci comportă-te ca o noră!
M-am uitat fix la el.
— Ce presupune asta?
— Să ajuți!
— Spune concret.
— S-o primești aici.
— În dormitorul meu.
— Da!
— Să contribui la cheltuielile ei.
— Suntem familie!
— Și Alina?
— Alina are trei copii!
Atunci ușa s-a deschis.
Alina revenise după telefonul uitat.
Auzise ultima propoziție.
— Exact! a spus. Eu am trei copii. Nu pot s-o iau și pe mama.
M-am întors spre ea.
— Dar apartamentul ei ai putut să-l iei.
A încremenit.
— Mi l-a dat mama.
— Știu. Și nu vreau nimic din el.
— Atunci ce tot scoți asta pe nas?
— Pentru că este fascinant cum proprietatea mamei tale este numai a ta, dar proprietatea mea trebuie împărțită cu toată familia.
— Nu compara situațiile!
— De ce? Pentru că matematica devine urâtă?
Alina s-a apropiat de mine.
— Tu n-ai copii. Ce faci cu trei camere?
Acolo am înțeles că nu era nicio neînțelegere.
Chiar gândeau așa.
— Locuiesc în ele.
— Singură, dacă continui așa, a scuipat ea.
Dan n-a spus nimic.
M-am întors spre el.
— Ai auzit?
— Este nervoasă.
— Nu te-am întrebat de ea. Te întreb pe tine.
A oftat.
— Cătălina, nu mai transforma totul într-un război. Mama rămâne aici. Ne obișnuim. Peste câteva luni nici nu ți se va mai părea mare lucru.
— Deci decizia ta rămâne?
— Da.
— Chiar dacă eu spun nu?
— Da.
Am dat încet din cap.
— Atunci și decizia mea rămâne.
— Care decizie?
— Mama ta pleacă din apartamentul meu.
Mariana a izbucnit:
— Nu plec nicăieri!
Dan a făcut un pas spre mine.
— Dacă o dai afară pe mama, plec și eu.
De data asta n-am ezitat.
— Bine.
A clipit.
— Ce?
— Pleci și tu.
— Cătălina, nu te juca.
— Nu mă joc.
— Arunci șase ani de căsnicie pentru un dormitor?
— Nu.
Am arătat spre camera mică.
— Tu ai aruncat șase ani de căsnicie când mi-ai pus lucrurile tatălui meu într-o cutie ca să faci loc mamei tale și mi-ai spus că ea va fi întotdeauna mai importantă.
Mariana și-a luat geanta.
— Hai, Dan. Plecăm. Să vedem cât rezistă singură.
Dan m-a privit.
Aștepta să-l opresc.
N-am făcut-o.
În seara aceea au plecat amândoi la Alina.
Dan nu și-a luat toate lucrurile.
Probabil era convins că se va întoarce după două zile, când „îmi trece”.
Nu mi-a trecut.
După patru zile m-a sunat.
— Trebuie să vorbim.
— Vorbește.
— Nu la telefon.
A venit seara.
Arăta de parcă nu dormise bine.
— Mama nu poate rămâne la Alina.
— De ce?
— Sunt prea mulți.
— Erau tot cinci și săptămâna trecută.
— Soțul Alinei nu este de acord.
Aproape că am râs.
— Extraordinar.
— Ce?
— Un bărbat poate spune că nu vrea să locuiască cu soacra și trebuie respectat. Eu am spus același lucru și eram egoistă.
— Nu începe iar.
— N-am început eu.
Dan și-a frecat fruntea.
— Mama poate reveni la noi pentru câteva luni.
— Nu.
— Cătălina…
— Nu.
— Unde vrei să se ducă?
— Nu știu.
— Este mama mea!
— Exact.
— Ești soția mea!
— Și?
A rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică „și”?
— Dacă este responsabilitatea ta pentru că este mama ta, de ce soluția trebuie să fie casa mea?
Vocea lui s-a schimbat.
— Bine. Atunci îți spun foarte clar. Dacă mama mea nu poate locui aici, eu nu mă întorc.
— Am înțeles.
— Asta înseamnă că s-a terminat.
— Da.
Nu se așteptase la răspuns.
— Atât?
— Ce vrei să fac, Dan? Să mă rog de tine?
— Credeam că măcar o să lupți pentru căsnicia noastră.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Am luptat pentru ea șase ani. Tu ai intrat într-o cameră care nici măcar nu era a ta, mi-ai scos lucrurile din dulap și ai instalat-o pe mama ta acolo împotriva voinței mele. După aceea mi-ai spus că, dacă trebuie să alegi, eu pierd de fiecare dată.
M-am apropiat de el.
— Nu mă mai pune să particip la un concurs pe care mi-ai spus deja că nu-l pot câștiga.
Pentru prima dată, Dan nu mai avea răspuns.
În weekend a venit să-și ia restul lucrurilor.
Mariana era cu el.
A rămas în prag în timp ce Dan cobora valizele.
Când a luat ultima geantă, ea m-a privit.
— Sper că ești mulțumită. Ai distrus o familie pentru o cameră.
M-am uitat la femeia care își dăduse propriul apartament fiicei și venise apoi să-mi ocupe dormitorul.
— Nu, doamnă Mariana. Dumneavoastră v-ați dat casa unui copil și ați venit să luați casa celuilalt.
— Eu n-am luat nimic!
— Ați venit cu valizele după ce v-ați asigurat că nu mai aveți unde să vă întoarceți.
Dan s-a întors din hol.
— Cătălina, ajunge.
M-am uitat la el.
— Ai dreptate.
Mariana a scos din geantă cheia pe care i-o dăduse.
A pus-o pe măsuța de lângă ușă.
Dan și-a ridicat ultima valiză.
— Deci asta vrei?
— Da.
— Divorț?
— Da.
N-a mai amenințat.
N-a mai spus că mama lui este mai importantă.
A ieșit.
Mariana l-a urmat.
Înainte să închid ușa, Dan s-a întors o singură dată.
— Unde o să stea mama?
Am privit-o pe Mariana.
Apoi pe el.
— Acolo unde hotărâți voi. De data asta, fără să împărțiți casa mea.
Am închis ușa.
De data aceasta, în apartamentul tatălui meu nu mai rămăsese nimeni care să-mi explice în ce cameră aveam voie să dorm.