Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Corina a ajuns la mama ei a doua zi, puțin după zece.
Mama o aștepta în bucătărie, dar nu era singură.
La masă stătea un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o mapă închisă în față.
— El este domnul Marinescu, i-a spus mama. A fost avocatul mătușii Lidia.
Corina s-a oprit.
Pe mătușa Lidia o cunoștea bine.
Era sora bunicii ei și, după ce rămăsese văduvă, Corina o ajutase ani întregi cu drumuri la medici, cumpărături și acte. În ultimul an se văzuseră mai rar, pentru că femeia se mutase la o verișoară în Brașov.
— Ce s-a întâmplat?
Mama și-a coborât privirea.
— Lidia a murit acum trei zile.
Corina s-a așezat.
Aflase într-o singură săptămână că își pierduse căsnicia și acum pierdea încă un om apropiat.
Avocatul n-a lungit discuția.
Mătușa Lidia lăsase un testament.
Casa ei de lângă Câmpina, terenul de aproape două mii de metri pătrați și economiile dintr-un cont îi reveneau Corinei.
— Mie?
— Dumneavoastră, a confirmat avocatul.
Corina a rămas cu mâinile în poală.
Nu suma din cont a fost primul lucru la care s-a gândit.
Ci casa.
O văzuse de multe ori.
O casă veche, cu pridvor, meri în spate și suficient teren cât mătușa Lidia să se plângă în fiecare primăvară că nu mai poate ține pasul cu buruienile.
Exact genul de loc pe care Doru îl numise ani întregi „pierdere de vreme”.
Două săptămâni mai târziu, Corina a mers acolo singură.
A deschis poarta ruginită și a rămas câteva minute în curte.
Casa avea nevoie de reparații.
Gardul trebuia schimbat.
Pridvorul avea două scânduri putrezite.
Dar când a ajuns în spate și a văzut merii, a început să plângă.
Nu pentru bani.
Pentru că femeia pe care Doru o făcuse să creadă că visează prostii stătea acum exact în mijlocul visului ei.
În următoarele săptămâni, Corina a început să facă ordine.
Nu s-a mutat imediat.
Mergea în weekend, curăța, arunca lucrurile deteriorate și vorbea cu meșterii despre reparații.
Doru nu o sunase aproape deloc.
Doar două mesaje scurte despre lucrurile lui rămase în apartament.
Apoi, într-o miercuri seară, telefonul a început să sune.
Doru.
Corina a lăsat să sune.
A doua zi a sunat din nou.
Și vineri.
În cele din urmă, a răspuns.
— Ce vrei?
— Să vorbim.
— Despre ce?
— Despre noi.
Corina aproape că a râs.
— Nu mai există „noi”.
— Douăzeci de ani nu dispar într-o lună.
Era pentru prima dată când Doru folosea cei douăzeci de ani ca argument.
Când plecase, nu valoraseră suficient cât să-l oprească.
Acum deveniseră brusc importanți.
— Ce s-a întâmplat cu Sabina?
— Nu despre ea vreau să vorbesc.
— Eu da.
A urmat o pauză.
— Nu mai suntem împreună.
Corina a închis ochii.
— Și acum ți-ai amintit de mine.
— Nu e așa.
— Atunci cum e?
Doru a insistat să se întâlnească.
Corina a acceptat abia după câteva zile.
Au ales o cafenea.
Când l-a văzut, aproape că nu l-a recunoscut.
Nu pentru că se schimbase atât de mult fizic, ci pentru că dispăruse siguranța cu care plecase.
— Am făcut o prostie, a spus el.
Corina n-a răspuns.
— Sabina și cu mine… am confundat niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Atracția. Noutatea. Nu știu.
— Tinerețea?
Doru și-a coborât privirea.
— Știu ce ți-am spus.
— Și eu.
— Am fost crud.
Corina și-a amestecat cafeaua.
— Ai fost sincer.
— Nu. Am fost idiot.
Apoi a început să vorbească despre anii lor împreună.
Despre primele concedii.
Despre apartamentul în care se mutaseră.
Despre părinții lor.
Despre lucrurile prin care trecuseră împreună.
Știa exact unde să atingă.
Și, pentru câteva minute, Corina a simțit pericolul.
Nu dorința de a-l primi înapoi.
Ci nostalgia.
Doru a observat.
— Putem repara asta.
— Tu ai plecat.
— Știu.
— Pentru că lângă mine te simțeai bătrân.
— Nu mai folosi propoziția aia împotriva mea toată viața.
Corina l-a privit.
— Nu va trebui. Nu vei mai fi în viața mea toată viața.
Doru a tăcut.
Apoi a spus:
— Am auzit și despre mătușa Lidia. Îmi pare rău.
Corina și-a ridicat încet ochii.
Acolo s-a schimbat ceva.
Nu-i spusese nimic despre moștenire.
— De unde știi?
— Mama ta a vorbit cu cineva. Știi cum circulă lucrurile.
— Ce anume ai auzit?
— Că ți-a rămas casa.
— Atât?
— Și niște bani.
Corina și-a lăsat lingurița pe farfurioară.
Doru a observat imediat.
— Nu de asta sunt aici.
— N-am spus că ești.
— Dar asta gândești.
— Tu ai adus vorba.
— Pentru că face parte din viața ta acum.
Apoi a zâmbit pentru prima dată.
— Poate că până la urmă ai avut dreptate.
— Despre ce?
— Cu casa la țară.
Corina nu și-a luat ochii de la el.
— Ani întregi ai spus că este o prostie.
— Oamenii se schimbă.
— Într-o lună?
— Poate trebuia să pierd niște lucruri ca să înțeleg.
Doru s-a aplecat spre ea.
— Am putea s-o renovăm frumos. Dacă terenul e atât de mare cum am auzit, poate chiar facem o terasă în spate. Tu îți faci grădina aia pe care ai vrut-o.
Corina a rămas nemișcată.
„Cum am auzit.”
Nu știa doar că exista o casă.
Știa și de teren.
— Cine ți-a spus cât teren este?
Doru s-a oprit.
— Nu știu. Probabil mama ta…
— Mama mea nu vorbește cu tine.
— Atunci cineva din familie.
— Și despre bani?
— Corina, serios?
— Cât ai auzit că am moștenit?
— Nu știu exact.
— Dar ai întrebat.
Doru s-a enervat.
— Încerci să transformi orice spun într-o dovadă că sunt după banii tăi.
— Nu trebuie să transform nimic.
Corina s-a ridicat.
Doru a prins-o ușor de încheietură.
— Stai.
Ea și-a retras mâna.
— M-ai făcut grasă. Mi-ai spus că am îmbătrânit. Ai râs de singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat. Ai plecat la o femeie cu cincisprezece ani mai tânără și mi-ai spus în față că lângă ea te simți viu.
Doru a rămas tăcut.
— Iar acum, după ce ai aflat că femeia „bătrână” are o casă, teren și bani, dintr-odată vrei și tu grădină.
— Nu e corect.
Corina a râs.
Nu tare.
Dar suficient cât să întoarcă douăzeci de ani împotriva lui.
— M-ai părăsit pentru una cu cincisprezece ani mai tânără și mi-ai spus că lângă mine te simți bătrân. De ce vrei să te întorci acum, Doru? Ai aflat despre bani?
— Nu!
— Atunci spune-mi un singur lucru.
Doru a ridicat privirea.
— Dacă mătușa Lidia mi-ar fi lăsat doar niște fotografii vechi și o datorie, ai mai fi stat acum la masa asta?
Doru a deschis gura.
N-a răspuns.
Și tocmai lipsa răspunsului i-a dat Corinei tot ce mai avea nevoie.
— Divorțăm.
— Corina…
— Nu pentru Sabina. Nici pentru bani. Divorțăm pentru că, atunci când eu nu mai eram femeia care îți confirma imaginea despre tine, ai început să mă micșorezi ca să te simți tu mai mare. Iar când ai găsit pe cineva care te admira, ai plecat.
— Putem să reparăm.
— Eu pot să repar multe. Casa mătușii, gardul, pridvorul, grădina.
Și-a luat geanta.
— Căsnicia asta nu mai vreau s-o repar.
Doru nu a mai venit după ea.
Divorțul a mers înainte.
Corina a păstrat apartamentul și tot ceea ce moștenise, iar Doru a ieșit definitiv din viața ei de cuplu.
Nu au rămas prieteni.
Nu s-au împăcat.
Au încheiat ceea ce mai aveau de împărțit și fiecare a mers în direcția lui.
În primăvara următoare, Corina s-a mutat în casa mătușii Lidia.
Într-o dimineață de aprilie, a ieșit pe pridvor cu o cană de cafea.
În fața casei înfloriseră primele lalele pe care le plantase chiar ea.
Mai încolo, merii vechi începeau să înmugurească.
Corina s-a așezat pe treapta nouă a pridvorului și și-a privit mâinile murdare de pământ.
Doru îi spusese cândva că nu înțelege cum poate cineva să-și piardă timpul săpând prin grădină.
Corina a zâmbit.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mai trebuia să convingă pe nimeni că viața pe care și-o dorea merita trăită.
Era deja acolo.