Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei s-a uitat când la Ioana, când la mine.
— Ce să-mi spună?
M-am apropiat de masă.
— Casa în care locuiți nu este a ta.
Zâmbetul i-a dispărut.
Doina a fost prima care a reacționat.
— Cum adică nu este a lui? Este casa lor!
— Este casa Ioanei.
Andrei a râs.
Dar râsul lui nu mai suna la fel.
— Suntem căsătoriți.
— Și?
— Elena, nu mă lua de prost.
— Tocmai încerc să nu fac asta. Casa a fost cumpărată de mine și de tatăl Ioanei înainte de nunta voastră și trecută pe numele ei.
Doina s-a ridicat.
— Dar băiatul meu a băgat bani acolo!
Ioana s-a întors spre ea.
— Ce bani?
— Cum ce bani?
— Spuneți-mi. Ce a plătit Andrei?
Doina a deschis gura.
N-a răspuns.
Ioana a continuat:
— Mobila din dormitor am plătit-o eu. Bucătăria a plătit-o mama. Mașina mea este cumpărată înainte de căsătorie. Iar salariul meu intră într-un cont pe care Andrei m-a convins să-l folosim împreună.
Andrei a lovit cu palma spătarul scaunului.
— Ajunge!
Ioana a tresărit.
Apoi s-a întâmplat ceva.
Nu și-a mai coborât privirea.
— Nu. Nu mai ajunge când spui tu.
Doina s-a repezit verbal asupra ei.
— Patru ani te-a ținut băiatul meu ca pe o prințesă și acum îl umilești în fața tuturor!
Ioana a râs scurt.
Era un râs amar.
— M-a ținut?
Și-a ridicat încet mâneca.
Am văzut urmele.
Nu doar eu.
Toată masa.
Doina a tăcut o secundă.
Apoi a spus:
— Nu știm de unde sunt alea.
Mi s-a făcut frig.
— Doina…
— Ce? Poate s-a lovit. Ioana a fost întotdeauna neîndemânatică.
Andrei a prins imediat ideea.
— Exact. Nu începeți acum să inventați lucruri.
Ioana îl privea.
— Spune-le și despre ușa de la baie.
Fața lui s-a schimbat.
— Taci.
— Sau despre telefonul pe care l-ai spart.
— Ioana, am spus să taci.
— Sau despre seara când mi-ai luat cardul și mi-ai spus că nu primesc niciun ban până nu învăț să vorbesc frumos cu mama ta.
Doina a ridicat vocea:
— Pentru că mă jigneai!
— V-am spus să nu mai intrați în casa mea cu cheia fără să mă anunțați.
— Sunt mama soțului tău!
— Și eu sunt proprietara casei.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
Andrei s-a apropiat din nou de Ioana.
Am apăsat butonul de securitate.
Radu a intrat aproape imediat.
— Domnul Andrei nu se mai apropie de fiica mea, i-am spus. Și sunați la 112.
Andrei s-a întors spre mine.
— Faci cea mai mare greșeală din viața ta.
— Nu eu.
— Crezi că mă sperii cu poliția?
A arătat spre Ioana.
— Spune-i ce se întâmplă dacă face plângere.
Ioana a pălit.
Andrei a văzut.
Și a zâmbit.
— Hai, iubito. Spune-i mamei tale.
Atunci am înțeles că încă avea ceva asupra ei.
— Ce se întâmplă? am întrebat.
Ioana nu răspundea.
— Ioana?
— Contul, a șoptit.
— Ce cont?
— Contul nostru comun. Salariul meu intră acolo. El controlează aplicația. A schimbat parolele acum două săptămâni.
Andrei și-a băgat mâinile în buzunare.
— Uite că începem să vorbim serios.
M-am uitat la el.
— I-ai blocat accesul la propriii bani?
— Sunt banii familiei.
— Dar acum cinci minute spuneai că ea trăiește din banii tăi.
A strâns maxilarul.
Ioana s-a ridicat.
Picioarele încă îi tremurau.
— Cât este acolo, Andrei?
— Nu contează.
— Sunt și banii mei.
— Atunci trebuia să te gândești înainte să faci spectacolul ăsta.
Asta era pârghia lui.
Nu doar banii.
Frica.
Ani întregi o învățase că fiecare încercare de a se împotrivi va costa-o ceva.
Doina s-a apropiat de fiul ei.
— Hai să plecăm. Nu mai avem ce discuta cu ele.
Apoi s-a uitat la Ioana.
— Iar tu, dacă pleci cu maică-ta în seara asta, să nu vii peste două zile să-l implori să te primească înapoi.
Ioana și-a șters ultima lacrimă.
— Nu mă întorc.
Andrei a râs.
— Și din ce trăiești?
— Din ce am.
— N-ai acces la bani.
— Atunci o perioadă n-am bani.
— Mâine n-ai nici serviciu.
Am vrut să intervin.
Ioana mi-a făcut semn să tac.
A fost pentru prima dată când mi-a cerut asta.
Și am ascultat-o.
S-a uitat la soțul ei.
— Atunci mâine n-am nici serviciu.
Andrei nu mai zâmbea.
— Crezi că e simplu?
— Nu.
Vocea ei tremura.
— Mi-e frică de mor. Dar prefer să n-am pentru o vreme nici bani, nici serviciu, decât să mai am un soț care mă trage de păr și o soacră care râde când o face.
Doina s-a înroșit.
— Nerușinato!
Ioana s-a întors spre ea.
— Acum sunt nerușinată?
— După tot ce am făcut pentru tine!
— Ce ați făcut?
— Te-am primit în familie!
Ioana a privit-o câteva secunde.
— Când mă ținea de păr eram nevasta care trebuia învățată să respecte. Acum, când plec, sunt familie?
Doina n-a mai găsit replica.
Sirena unei mașini s-a auzit în apropiere.
Andrei s-a întors spre ușă.
Siguranța lui începea în sfârșit să se rupă.
— Ioana, termină prostia. Spune că a fost o ceartă.
Ea a scos telefonul.
— Nu a fost o ceartă.
A deschis un folder.
— Ce faci? a întrebat el.
— Ce trebuia să fac de mult.
În ultimele luni, Ioana fotografiase urmele, salvase mesajele și păstrase câteva înregistrări ale amenințărilor lui.
Nu avea un plan perfect.
Nu pregătise o răzbunare spectaculoasă.
Încercase doar să păstreze suficiente dovezi încât, într-o zi, dacă găsea curajul să plece, cineva să o creadă.
În seara aceea găsise curajul.
Când polițiștii au intrat, Andrei a încercat să vorbească primul.
— Este o neînțelegere conjugală.
Ioana l-a întrerupt.
— Vreau să vorbesc eu.
Și a vorbit.
Despre seara aceea.
Despre celelalte.
Despre bani.
Despre amenințări.
Despre telefon.
Despre frica de a rămâne fără serviciu.
Doina încerca să intervină.
— Exagerează! Băiatul meu n-a…
Unul dintre agenți i-a cerut să nu mai întrerupă.
Pentru prima dată, Doina a trebuit să tacă în timp ce Ioana vorbea.
Când discuțiile s-au încheiat și Andrei urma să plece separat, s-a întors spre mine.
— Mâine compania ta rămâne fără director operațional.
— Posibil.
A părut surprins de răspuns.
— Jumătate dintre furnizori discută numai cu mine.
— Atunci îi vom suna pe rând.
— O să pierzi bani.
— Probabil.
— Pentru ea?
Am privit-o pe Ioana.
— Nu. Din cauza ta.
Apoi i-am spus singurul lucru pe care trebuia să-l știe despre serviciu:
— Începând de mâine, ești suspendat din funcție până când verificăm tot ce ai făcut folosind autoritatea companiei. Inclusiv situația Ioanei.
— Nu poți.
— Pot.
Doina și-a schimbat instantaneu tonul.
— Elena, stați puțin. Suntem oameni maturi. Nu distrugem și o căsnicie, și serviciul băiatului pentru o prostie petrecută la nervi.
Ioana s-a uitat la ea.
— Acum e o prostie?
— N-am spus asta…
— Ați râs.
Doina a tăcut.
— Ați stat acolo, l-ați văzut cum mă ținea și ați râs.
— Ioana, mamă…
Fiica mea a încremenit.
— Nu-mi spuneți „mamă”.
Doina a plecat împreună cu fiul ei fără să mai spună nimic.
Eu și Ioana am rămas în restaurant.
— Vrei să vii la mine? am întrebat.
— Da.
Apoi s-a oprit.
— Dar întâi vreau să merg acasă.
Am mers împreună.
Nu pentru a-l înfrunta.
Pentru lucrurile ei.
Ioana și-a pus într-o valiză haine, acte, laptopul și câteva fotografii.
În dormitor s-a oprit.
— Patru ani am crezut că, dacă plec, pierd tot.
— Știu.
— Nu, mamă. N-ai cum să știi cât de mult am crezut asta.
Am tăcut.
Avea dreptate.
— Și acum? am întrebat.
Ioana a închis valiza.
— Acum știu că dacă rămâneam pierdeam mai mult.
În zilele următoare, prin avocat, și-a recuperat accesul la banii care îi aparțineau și a început procedurile necesare pentru separare.
Andrei a fost suspendat din companie. Verificarea activității lui a continuat separat.
Dar Ioana nu s-a întors la el.
Nici după primul mesaj.
Nici după scuze.
Nici când Doina a început să spună rudelor că fusese „doar o ceartă”.
Căsnicia lor se terminase.
Câteva zile mai târziu, Ioana m-a rugat să merg cu ea la casă.
Andrei își luase lucrurile.
Doina nu mai avea cheie.
Ioana a chemat un lăcătuș și a schimbat încuietoarea.
Când omul a terminat, i-a întins noile chei.
Ioana le-a ținut câteva secunde în palmă.
— Mamă?
— Da?
— La restaurant, când m-am uitat în jos… am crezut că iar o să tac.
— Dar n-ai tăcut.
A dat din cap.
Apoi a descuiat singură ușa.
— Știu.
Am intrat după ea.
Nu îi recuperasem viața în locul ei.
Nu o salvasem cu o casă, cu bani sau cu funcția mea.
În seara aceea, la restaurant, Ioana alesese singură să plece chiar când credea că alegerea o putea costa tot.
Iar de data aceasta, când a trecut pragul propriei case, fiica mea nu și-a mai plecat capul.