Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sub fotografie era lipită o foaie albă.
Pe ea, cu litere mari, scria:
EXACT ASTA VOIAM SĂ VĂD.
Am rămas în fața ușii lui Alexandru Ionescu cu geanta în mână și cu senzația că toți cei de pe etaj îmi numărau respirațiile.
Lavinia stătea rezemată de biroul ei, cu brațele încrucișate.
— Frumoasă rochie, Mara.
Am întors capul spre ea.
— Mulțumesc.
— Și poza e frumoasă. Foarte… intimă.
Două colege și-au coborât imediat privirea.
— Dacă ai ceva de spus, spune direct.
Lavinia a zâmbit.
— Eu? Nimic. Doar că ieri ai fost dată afară, iar câteva ore mai târziu te plimbi prin Herăstrău la brațul patronului. Acum înțelegem și noi mai bine cum ai rezistat șase ani aici.
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.
— Ce anume înțelegeți?
— Mara, nu ne lua de proști.
Ușa s-a deschis.
Alexandru a apărut în prag, în costumul lui gri, de parcă seara precedentă nici nu existase.
— Mara, intră.
Am trecut pe lângă el.
— Dumneavoastră ați pus fotografia acolo?
— Da.
M-am întors brusc.
— Atunci dați-o jos.
— Imediat.
— Nu imediat. Acum. Ieri m-ați dat afară ca pe o hoață. Astăzi jumătate de firmă crede că sunt amanta dumneavoastră.
Alexandru nu s-a apărat.
A închis ușa și s-a așezat.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să am dreptate. Vreau să-mi spuneți ce se întâmplă.
A scos un dosar din sertar și l-a împins spre mine.
— Citește.
Primul document era un raport pe care îl întocmisem cu trei săptămâni înainte.
Îl știam aproape pe de rost.
Doar că cifrele nu mai erau ale mele.
La două contracte apăruseră costuri mult mai mici decât cele pe care le trecusem eu.
— Asta nu e varianta trimisă de mine.
— Știu.
— Cine a modificat-o?
— Continuă.
Sub raport erau mai multe e-mailuri printate.
Primul era de la Lavinia către Cătălin.
„Dacă bătrânul o pune pe Mara să verifice din nou contractele, avem o problemă.”
Următorul:
„Trebuie să pară că ea a umblat la cifre. Altfel ajunge la furnizori.”
Mi s-a uscat gura.
— Ce furnizori?
Alexandru a împins spre mine încă trei foi.
Am recunoscut imediat numele firmelor.
Două dintre ele primiseră contracte importante în ultimul an.
— Sunt ale unor apropiați de-ai lui Cătălin. Una este pe numele cumnatului lui.
Am ridicat ochii.
— Știați?
— De patru zile.
— Eu v-am spus acum trei luni că prețurile lor nu au nicio logică.
— Știu și asta.
Mi-am lăsat mâinile pe dosar.
— Atunci de ce m-ați dat pe mine afară?
— Pentru că ei credeau că încă nu știu nimic.
— Și?
— Și voiam să continue să creadă.
M-am ridicat.
— Deci m-ați făcut de râs în fața întregii firme ca să vedeți ce fac ei?
— Da.
— Fără să mă întrebați.
— Dacă te întrebam, nu mai părea real.
Am râs scurt.
— Pentru mine a fost foarte real.
A tăcut.
— Am plecat de aici plângând, Alexandru.
A fost pentru prima dată când i-am spus pe nume în biroul lui.
— Știu.
— Nu, nu știți. Cătălin a spus oamenilor că am furat informații. Lavinia tocmai mi-a sugerat în față că mi-am câștigat postul culcându-mă cu dumneavoastră.
Maxilarul lui s-a încordat.
— Asta a spus?
— Aproape cuvânt cu cuvânt.
Alexandru s-a ridicat.
— Atunci a făcut exact greșeala pe care o așteptam.
— Care?
A luat telefonul de pe masă.
— Fotografia de aseară nu a fost făcută ca să-i convingă că avem o relație.
— Cam greu de crezut.
— A fost făcută ca să văd cine se grăbește să folosească minciuna asta.
Mi-a arătat ecranul.
Într-un grup intern al conducerii, fotografia fusese trimisă cu puțin înainte de miezul nopții.
Nu de Alexandru.
De Cătălin.
Sub ea scrisese:
„Cred că acum înțelegem cu toții de ce Mara a avut atâta libertate în firmă.”
Lavinia răspunsese:
„Ți-am spus. Dacă iese scandal, putem pune și problemele din rapoarte pe seama ei.”
Apoi Cătălin:
„Șterge conversațiile vechi și verifică mâine calculatorul din administrativ.”
Am citit ultima propoziție de două ori.
— Ce calculator?
— Cel de pe care a fost accesat contul tău.
Mi-am ridicat privirea.
Alexandru continuă:
— În seara în care cineva a modificat raportul, tu erai la Brașov, la întâlnirea cu distribuitorul. Avem factură de hotel, bonuri de combustibil și confirmarea întâlnirii.
— Atunci cum au intrat pe contul meu?
— Parola temporară pe care ți-a resetat-o IT-ul cu două zile înainte a ajuns la Cătălin pentru că el aprobă solicitările departamentului.
Mi-am amintit imediat.
Laptopul meu se blocase.
Cătălin fusese cel care îmi spusese:
„Lasă, rezolv eu cu IT-ul.”
Am simțit greață.
— Și banii?
Alexandru s-a uitat la mine.
— Acolo devine urât.
Nu era vorba despre o simplă răzbunare între colegi.
În ultimele paisprezece luni, firmele apropiate lui Cătălin facturaseră servicii umflate sau care nu fuseseră prestate integral. Diferențele nu erau spectaculoase pe fiecare factură.
Tocmai asta le făcuse greu de observat.
Câteva mii aici.
Zece mii dincolo.
O „consultanță” în plus.
Un transport facturat de două ori.
Puse cap la cap, depășeau câteva sute de mii de lei.
Iar eu începusem să pun întrebări.
— De asta voiau să mă scoată?
— Nu doar să te scoată.
Alexandru scoase încă o foaie.
— Voiau să pleci cu reputația făcută praf. Dacă te concediam pentru falsificarea rapoartelor, orice ai fi spus după aceea despre contracte ar fi sunat ca răzbunarea unei foste angajate.
Asta m-a lovit mai tare decât concedierea.
Nu voiau doar postul meu.
Voiau să nu mă mai creadă nimeni.
— Cătălin unde este?
— În sala de ședințe.
— Știe că știți?
— De aproximativ zece minute.
— Și Lavinia?
— Tot acolo.
M-am uitat prin peretele de sticlă.
Jaluzelele sălii erau trase.
— Ce se întâmplă acum?
— Acum nu mai fac eu teatru.
Alexandru apăsă butonul interfonului.
— Te rog să-i chemi.
Câteva minute mai târziu, Cătălin și Lavinia au intrat.
Cătălin nu mai semăna deloc cu bărbatul care își coborâse compătimitor privirea când fusesem concediată.
— Ce caută ea aici? a întrebat.
Alexandru s-a rezemat de birou.
— Lucrează aici.
Cătălin a clipit.
— Ai concediat-o ieri.
— Am retras decizia.
— Nu poți să…
Alexandru a ridicat mâna.
— Ai grijă cum continui.
Lavinia s-a uitat la mine.
— Deci totul a fost o înscenare?
I-am răspuns înaintea lui Alexandru.
— Partea în care voi ați modificat documente nu pare deloc înscenată.
Cătălin s-a întors spre ea.
— Ți-am spus să nu vorbești!
În cameră s-a făcut liniște.
Lavinia a rămas cu gura întredeschisă.
Alexandru l-a privit pe Cătălin.
— Interesant.
Cătălin și-a dat seama prea târziu.
— Nu asta am vrut să spun.
— Atunci spune ce ai vrut.
— Toată povestea asta este ridicolă. Mara a avut acces la rapoarte. Mara a făcut verificările. Mara…
Am scos telefonul.
— Mara era la Brașov când s-a intrat în contul ei.
N-a mai continuat.
Alexandru a pus pe masă raportul tehnic.
— Accesul s-a făcut de pe calculatorul din biroul administrativ la 21:46.
Cătălin a încercat să râdă.
— Sunt zeci de oameni care pot intra acolo.
— Corect.
Alexandru mai puse o foaie.
— Dar numai unul a intrat în clădire la 21:31 cu cartela personală.
Cătălin s-a uitat la foaie.
Fața i s-a schimbat.
Lavinia a făcut un pas în spate.
— Cătălin, tu mi-ai spus că…
— Taci!
De data aceasta a strigat.
Alexandru nici măcar n-a tresărit.
— Exact asta voiam să văd.
Am întors capul spre el.
Aceleași cuvinte de pe ușă.
Numai că acum înțelegeam.
Cătălin s-a ridicat.
— După tot ce am făcut pentru firma asta, mă tratezi ca pe un infractor?
— Nu eu am decis ce ai făcut pentru firma asta.
Alexandru apăsă din nou interfonul.
— Poți să-i chemi pe cei de la juridic?
Cătălin a început să vorbească repede. Că nu fusese ideea lui. Că furnizorii erau serioși. Că diferențele puteau fi explicate. Că Lavinia înțelesese greșit anumite instrucțiuni.
Lavinia a explodat.
— Acum dai vina pe mine?
— Tu ai trimis mesajele!
— Pentru că tu mi-ai spus ce să scriu!
Și atunci s-a terminat.
Nu pentru că au recunoscut tot.
Ci pentru că au început să se sfâșie unul pe altul.
Fiecare încerca să-și salveze pielea aruncând ce știa despre celălalt pe masă.
Alexandru nu-i întrerupea.
Doar asculta.
La final, amândoi au fost suspendați până la terminarea investigației. Accesul la sistemele firmei le-a fost blocat, iar documentele au fost predate avocaților și auditorilor.
Când au ieșit, Alexandru a rămas câteva secunde privind ușa.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mara…
— Nu.
— Lasă-mă măcar să…
— Nu acum.
Am arătat spre fotografia încă lipită afară.
— Mai întâi reparăm ce ați făcut dumneavoastră.
A dat din cap.
A ieșit din birou.
Eu am rămas în prag.
Alexandru a desprins fotografia de pe ușă.
Apoi s-a întors spre oamenii din birou.
— Vă rog puțină atenție.
Toată lumea a tăcut.
— Ieri am concediat-o pe Mara în fața dumneavoastră. Am făcut-o în cadrul unei investigații interne și am considerat că scopul justifică metoda.
S-a uitat spre mine.
— Nu a justificat-o.
Lavinia nu mai era acolo să zâmbească.
Dar destui dintre cei care râseseră sau șoptiseră erau.
— Mara nu a falsificat rapoarte, nu a transmis informații concurenței și nu a beneficiat de nicio relație personală cu mine. Fotografia aceasta a fost făcută la cererea mea. Insinuările care au circulat despre ea sunt false.
A ridicat fotografia.
— Iar faptul că eu am creat situația care le-a permis să apară este responsabilitatea mea.
Apoi s-a uitat direct la mine.
— Mara, îți cer scuze.
Nu l-am iertat pe loc.
Și cred că tocmai asta l-a surprins.
— Accept scuzele când oamenii de aici vor ști la fel de clar adevărul pe cât au aflat minciuna.
A dat din cap.
— Așa va fi.
În următoarele săptămâni, auditul a mers mult mai departe decât crezusem.
Au fost găsite contracte umflate, aprobări date fără justificare și plăți către firme apropiate lui Cătălin. Unele suspiciuni inițiale nu s-au confirmat, dar cele care s-au confirmat au fost suficiente.
Cătălin nu s-a mai întors.
Lavinia a plecat și ea după încheierea procedurilor interne.
Eu mi-am primit postul înapoi, toate drepturile salariale și o comunicare oficială în care compania preciza clar că îndepărtarea mea nu fusese cauzată de vreo abatere profesională.
Credeam că acolo se terminase totul.
Nu se terminase.
La aproape două luni după scandal, Alexandru m-a chemat din nou în birou.
De data aceasta, ușa era deschisă.
— La sfârșitul anului mă retrag.
— Știu.
— Consiliul începe selecția pentru un nou director operațional.
Am înțeles imediat.
— Dacă urmează să-mi oferiți postul, răspunsul este nu.
A ridicat o sprânceană.
— Nici măcar n-am terminat.
— Tocmai de asta vă spun acum.
— Nu vreau să ți-l ofer.
Am tăcut.
A zâmbit.
— Vreau să candidezi pentru el.
Asta era altceva.
— Cu ceilalți candidați?
— Da.
— Interviuri cu Consiliul?
— Da.
— Candidați din afara firmei?
— Da.
— Dumneavoastră votați?
— Dacă asta te deranjează, nu.
— Mă deranjează.
A râs.
— Atunci nu votez.
M-am uitat la el.
— Dacă primesc postul, vreau să fie imposibil pentru cineva să spună că mi l-ați dat.
Alexandru s-a uitat câteva secunde spre fotografia pe care o păstrase pe birou, cu fața în jos.
— Cred că amândoi ne-am săturat de povestea aia.
Trei luni mai târziu, am intrat în sala Consiliului pentru ultimul interviu.
Alexandru nu era în încăpere.
La cererea mea.
Când președintele Consiliului mi-a întins mâna, nu am înțeles din prima ce-mi spune.
— Felicitări, doamnă Mara. Consiliul a votat. Postul este al dumneavoastră.
Cu câteva luni înainte ieșisem din aceeași clădire cu lucrurile într-o cutie, convinsă că șase ani de muncă fuseseră șterși într-o singură propoziție.
Acum intram în conducerea companiei.
Nu pentru că Alexandru mă plăcea.
Nu pentru că făcusem o fotografie cu el lângă lac.
Și cu siguranță nu pentru că eram „favorita bătrânului”, cum spusese Lavinia.
Trecusem prin aceeași selecție ca ceilalți și câștigasem.
În ultima zi a lui Alexandru în firmă, am găsit un plic pe birou.
Înăuntru era fotografia.
Aceeași fotografie care mă făcuse să-mi doresc să intru în pământ.
Pe spate scrisese de mână:
„Mara, am vrut să-i fac pe ei să greșească și am ajuns să greșesc eu primul. Îmi pare rău.”
Am privit-o câteva secunde.
Apoi am pus-o în sertar.
Alexandru a apărut în ușă.
— N-o pui pe perete?
— Nu.
— Pe ușă?
L-am privit.
— Dacă mai pomeniți vreodată de ușa aia, o rup.
A început să râdă.
— Am înțeles.
— Și încă ceva.
— Spune.
— Data viitoare când vreți să salvați reputația cuiva, încercați să nu i-o distrugeți mai întâi.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Asta am învățat.
Apoi mi-a întins mâna.
— Ai grijă de firmă.
— Am de gând.
A plecat fără discursuri și fără aplauze.
Iar fotografia a rămas în sertarul meu.
Nu pentru că îmi amintea cum m-a „salvat” Alexandru Ionescu.
Ci pentru că îmi amintea de dimineața în care o firmă întreagă credea că știe de ce ajunsesem acolo.
Și de ziua în care au aflat cât de mult se înșelaseră.