Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În seara aceea nu am plecat nicăieri.
Asta i-a făcut să creadă că totul se terminase.
Mama a sunat rudele și le-a spus că masa fusese anulată „din motive de familie”.
Tata a deschis o sticlă de vin.
Bianca a ieșit din cameră după aproximativ douăzeci de minute.
Nu mai plângea.
Nici măcar nu părea supărată.
— Mai este tort? întrebă.
Am privit-o.
— Da.
Și-a tăiat singură o felie.
Asta m-a durut mai tare decât scandalul.
Nu pentru că mânca din tortul meu.
Ci pentru că totul funcționase exact cum știa că va funcționa.
Făcuse suficient zgomot.
Părinții mei mă sacrificaseră.
Iar acum putea să mănânce liniștită.
Mama îmi puse și mie o farfurie.
— Hai, Andreea. Măcar să nu terminăm seara supărate.
— Nu sunt supărată.
Și era adevărat.
În următoarele patru zile am mers la serviciu ca de obicei.
Am venit acasă.
Am mâncat.
Am vorbit normal.
Nu le-am spus nimic despre ceea ce făceam.
Garsoniera pe care am găsit-o era mică, dar curată, într-un bloc vechi la douăzeci de minute de serviciu.
Chiria era mai mare decât îmi doream.
Asta însemna că avansul pentru propriul apartament avea să mai aștepte.
Am acceptat.
Vineri după-amiază am semnat contractul.
Sâmbătă dimineață mi-am început mutarea.
Nu aveam foarte multe lucruri.
Haine.
Cărți.
Laptopul.
Actele.
Câteva cutii.
Mama m-a găsit împăturind lenjeria de pat.
— Ce faci?
— Îmi strâng lucrurile.
A râs scurt.
— Pentru ce?
— Mă mut.
Zâmbetul îi dispăru.
— Unde?
I-am spus.
— Ai închiriat o garsonieră?
— Da.
— Fără să ne spui?
— Sunt adult.
Mama ieși imediat pe hol.
— Nicule!
Tata apăru câteva secunde mai târziu.
Bianca veni și ea.
În mai puțin de un minut, toată familia era în ușa celei mai mici camere din casă.
Tata se uită la cutii.
— Ce-i prostia asta?
— Nu este o prostie. Mă mut.
— Din cauza unei aniversări?
— Nu.
Mama își puse mâinile în șold.
— Atunci din cauza a ce?
M-am uitat la ea.
— Din cauza tuturor lucrurilor pentru care mi-ați spus că eu trebuie să înțeleg.
Bianca pufni.
— Dumnezeule, câtă dramă.
Am continuat să împăturesc.
— Nu te-a întrebat nimeni.
— Ba mă privește, pentru că faci asta ca să mă pedepsești.
— Bianca, eu plec. Tu rămâi. Nu văd unde este pedeapsa ta.
— Știi foarte bine!
Mama interveni:
— Gata. Nu începeți iar.
Apoi se întoarse spre mine.
— Andreea, termină cu prostiile și desfă cutiile.
— Nu.
— Ai aproape treizeci de ani…
— Am treizeci.
Tăcu.
— Și tocmai de aceea plec.
Tata se sprijini de tocul ușii.
— Bun. Și aici cum facem?
— Cu ce?
— Cu cheltuielile.
Acolo a fost momentul.
Nu „unde vei locui?”.
Nu „te descurci?”.
Nu „de ce nu putem repara lucrurile?”.
Cheltuielile.
— Cum făceați înainte să mă întorc eu acasă.
— Situația era alta, spuse tata.
— Știu.
— Tu dai 1.800 de lei în fiecare lună.
— Dădeam.
Mama deveni agitată.
— Avem rata la mașină, utilitățile, mâncarea…
Bianca se uită la mine.
— Deci asta este? Ne lași cu toate cheltuielile?
Am râs.
— „Ne”?
— Locuiesc și eu aici.
— Exact.
S-a înroșit.
— Eu momentan nu am venituri.
— Atunci poate este momentul să ai.
— Nu-mi spui tu mie ce să fac!
Tata se întoarse spre ea.
— Ba aici are dreptate.
Bianca rămase cu gura întredeschisă.
Cred că fusese prima dată după mulți ani când tata îi spusese asta.
— Poftim?
— Dacă Andreea pleacă, trebuie să reducem cheltuielile.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Mama se așeză pe marginea patului.
— Bianca, nu mai putem să-ți plătim tot.
— Serios?
Vocea ei se ridică instantaneu.
— Deci ea face o criză și eu sunt pedepsită?
— Nu fac nicio criză, am spus.
— Atunci rămâi!
— Nu.
— Vezi? Asta faci intenționat!
Bianca se întoarse spre părinți.
— Spuneți-i să nu plece!
Tata își trecu palma peste față.
— Nu putem să-i spunem. Este viața ei.
Bianca îl privi de parcă o trădase.
— Minunat.
Își luă telefonul și ieși trântind ușa.
Mama tresări.
Apoi se uită la mine.
— Vezi ce ai făcut?
Am închis fermoarul unei genți.
— Nu, mamă. Văd ce am încetat să mai fac.
— Ce?
— Să repar eu tot ce face ea.
În după-amiaza aceea m-am mutat.
Nu mi-am luat cei 1.800 de lei înapoi.
Nu am cerut banii pe cumpărăturile făcute în luna aceea.
Dar din luna următoare nu am mai transferat nimic.
Și abia atunci a început conflictul adevărat.
La început, părinții au încercat să păstreze totul neschimbat.
Numai că nu puteau.
Tata i-a spus Biancăi că, dacă vrea mașina, trebuie să-și plătească singură benzina.
A făcut scandal.
Mama i-a spus că nu-i mai poate plăti comenzile de haine.
Alt scandal.
Apoi i-au cerut să contribuie măcar la cumpărături.
Bianca a izbucnit:
— De ce îmi cereți mie? Andreea făcea lucrurile astea!
Mama mi-a povestit replica la telefon.
A urmat o tăcere.
— Da, mamă, am spus. Le făceam.
— Nu mi-am dat seama că erau atât de multe.
— Eu da.
După câteva săptămâni, Bianca și-a găsit serviciu.
A rezistat unsprezece zile.
Apoi a plecat pentru că șefa „avea ceva personal cu ea”.
De data aceasta, tata nu i-a mai dat bani.
Bianca a amenințat că se mută.
Mama nu a implorat-o să rămână.
— Dacă asta vrei, ești adultă, i-a spus.
Bianca a rămas.
Pentru că nu avea unde să plece.
Nu spun că părinții mei s-au schimbat peste noapte.
Nu s-au schimbat.
Mama încă încerca uneori:
— Poate o ajuți tu pe sora ta luna asta…
Iar eu răspundeam:
— Nu.
Prima dată explicația mea avea trei minute.
A doua oară, treizeci de secunde.
A treia oară, doar un cuvânt.
Nu.
Și lumea nu s-a sfârșit.
Garsoniera mea avea o bucătărie atât de mică încât, dacă deschideam frigiderul, aproape blocam intrarea.
În primele luni am economisit la orice.
Avansul pentru apartament se îndepărtase.
Dar seara, când închideam ușa, nimeni nu mă chema să rezolv ceva ce nu provocasem eu.
Aproape un an mai târziu, cu două săptămâni înainte să împlinesc treizeci și unu de ani, mama m-a sunat.
— Vrem să te invităm la masă de ziua ta.
Am tăcut.
— La același restaurant, continuă ea. Tata a făcut rezervarea.
— Bianca vine?
Pauză.
— Da.
Am zâmbit fără veselie.
— Atunci nu cred că este o idee bună.
— Andreea, ascultă-mă.
M-am pregătit pentru vechea propoziție.
Tu ești mai matură.
Tu trebuie să înțelegi.
Dar mama spuse altceva.
— Bianca vine dacă știe să se comporte. I-am spus deja. Dacă începe scandalul, ea pleacă de la masă. Nu tu.
N-am răspuns imediat.
— De ce acum?
Mama tăcu.
— Pentru că abia după ce ai plecat am înțeles cât de des îți ceream ție să cedezi ca să nu trebuiască noi să-i spunem ei nu.
Asta era tot ce aș fi vrut să aud cu ani înainte.
Dar un adevăr spus târziu nu șterge ceea ce s-a întâmplat.
— Vin la masă, am spus. Dar după aceea mă întorc la mine acasă.
— Știu.
— Și nu mă întorc să locuiesc cu voi.
— Știu.
— Și nu mai plătesc cheltuielile Biancăi.
Mama expiră.
— Am înțeles.
La aniversarea mea de treizeci și unu de ani am stat din nou la masă cu familia.
Bianca a venit.
A fost rece.
Nu și-a cerut scuze.
Nici eu nu i-am cerut să o facă.
La un moment dat a început să se plângă că părinții deveniseră „obsedați de bani”.
Tata a lăsat furculița jos.
— Bianca, nu în seara asta.
Ea s-a încruntat.
— Dar…
— Nu în seara asta. Astăzi este ziua surorii tale.
Am privit spre mama.
Mama nu mi-a cerut să înțeleg.
Nu mi-a cerut să cedez.
Nu a schimbat subiectul ca s-o liniștească pe Bianca.
Pur și simplu a continuat masa.
Nu ne-am transformat într-o familie perfectă.
Relația mea cu Bianca a rămas distantă.
Părinții mei au trebuit să învețe să-i spună nu.
Iar eu am rămas în garsoniera mea până când am strâns suficient pentru avansul pe care mi-l doream.
Dar un lucru nu s-a mai întors niciodată la cum fusese.
Rolul meu.
Nu mai eram fiica „matură” care trebuia să plătească, să repare, să tacă și să înțeleagă.
Eram pur și simplu fiica lor.
Iar dacă pentru a avea loc în familie trebuia să dispar eu de fiecare dată când sora mea făcea scandal, atunci acela nu fusese niciodată locul meu.
În anul în care părinții mei mi-au anulat aniversarea, nu mi-am pierdut petrecerea.
Am pierdut doar obligația de a fi mereu persoana sacrificată ca ceilalți să poată trăi liniștiți.