Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sâmbătă dimineață, Mihai s-a trezit înaintea mea.
Când am intrat în bucătărie, era deja îmbrăcat cu hainele de lucru.
— Mai ai timp să te răzgândești, mi-a spus.
— Și tu.
— Adriana, termină. Mama ne așteaptă.
— Pe tine te așteaptă.
A strâns maxilarul.
— Deci chiar faci asta.
— Da.
— Pentru niște cartofi.
M-am uitat la el.
— Nu, Mihai. Tu faci asta pentru niște cartofi.
N-a răspuns.
La opt fără un sfert a plecat.
La nouă și jumătate am plecat și eu.
Mara mă aștepta la Sinaia.
Când m-a văzut coborând singură din mașină, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Unde e tata?
— La bunica.
— Astăzi?
Am dat din cap.
Mara a rămas cu geanta în mână.
— Știa că vin de la Cluj?
— Da.
N-a mai spus nimic.
Nu aveam nevoie să-mi apere cauza. Avea 24 de ani și era fiica amândurora. Nu voiam s-o transform în arbitru.
La cinci după-amiaza, telefonul meu a început să vibreze.
Mihai.
Am răspuns.
— Unde ești?
— La hotel.
— Încă?
Aproape am râs.
— Unde ai crezut că sunt?
În spatele lui am auzit vocea Doinei.
— Dă-mi-o mie!
Mihai a ignorat-o.
— Mama a chemat niște rude la masă după ce terminăm. Vino și tu măcar acum.
— Nu.
— Adriana, toată familia știe că ai refuzat să vii. Arată foarte urât.
— Pentru cine?
— Pentru noi.
— Eu sunt la aniversarea noastră. Tu ești la mama ta. Spune-mi tu cum arată.
A urmat o tăcere.
Apoi Doina a strigat suficient de tare încât s-o aud:
— Las-o, Mihai! Dacă la 47 de ani îi trebuie hotel ca să se simtă importantă, n-ai ce-i face!
Am așteptat.
Din nou.
Poate de data aceea avea să spună ceva.
Mihai a oftat.
— Mama e nervoasă. Nu pune la suflet fiecare vorbă.
— Exact asta mi-ai spus douăzeci de ani.
— Iar începi?
— Nu. Tocmai am terminat.
I-am închis.
Seara, la cină, eram nouă oameni.
Mara, fratele meu cu soția, două cupluri cu care eram prieteni de aproape douăzeci de ani și nașii noștri.
Scaunul lui Mihai a rămas gol.
N-am ascuns motivul.
Dar nici nu l-am făcut de râs.
Când m-a întrebat cineva unde este, am spus adevărul:
— A ales să meargă la mama lui.
La nouă fără zece, Mara a ieșit pe terasă.
Câteva minute mai târziu s-a întors schimbată la față.
— Mamă, tata m-a sunat.
— Ce s-a întâmplat?
— M-a întrebat dacă și eu sunt supărată pe el.
— Și?
— I-am spus că nu sunt supărată.
A făcut o pauză.
— Dar l-am întrebat de ce m-a pus să vin șase ore cu trenul pentru aniversarea voastră dacă el știa că n-o să fie aici.
Am lăsat paharul jos.
— Ce ți-a spus?
— Că bunica avea nevoie de ajutor.
— Atât?
— După aceea mi-a spus că tu ai ales să faci petrecerea fără el.
Am simțit ceva rece în piept.
Deci asta devenise povestea.
Eu îl exclusesem.
Eu făcusem scandal.
Eu distrugeam aniversarea.
Puțin după zece, mi-a trimis un mesaj:
„Sper că ești mulțumită. Mama plânge din cauza ta. Toată lumea s-a certat. Când vii acasă, trebuie să lămurim niște lucruri.”
N-am răspuns.
Duminică după-amiază am ajuns acasă.
Mihai era în sufragerie.
Doina era cu el.
Asta nu mă așteptasem.
Soacra mea stătea pe canapea, dreaptă, cu geanta lângă ea.
— În sfârșit, spuse.
Mi-am lăsat bagajul lângă ușă.
— Ce cauți aici?
— Am venit să terminăm circul ăsta.
Mihai s-a ridicat.
— Adriana, hai să discutăm normal.
— Atunci de ce ai adus-o pe mama ta la discuția despre căsnicia noastră?
Doina s-a ridicat imediat.
— Pentru că eu sunt motivul pentru care ai făcut tot scandalul!
— Nu. Motivul este că soțul meu ia decizii în numele meu după ce vorbește cu tine.
— Sunt mama lui!
— Știu.
— Și voi rămâne mama lui până mor!
— N-am cerut nimănui să schimbe asta.
Doina s-a apropiat de mine.
— Atunci ce vrei? Să nu-mi mai ajute băiatul?
— Vreau să nu mai hotărăști și pentru mine.
— Eu n-am hotărât nimic pentru tine!
— Ai spus rudelor că venim înainte să ne întrebi.
— Pentru că așa am făcut întotdeauna!
— Exact.
Pentru prima dată, Doina n-a mai avut replica pregătită.
Mihai a intervenit:
— Putem să nu transformăm o zi de muncă într-un proces al ultimilor douăzeci de ani?
M-am întors spre el.
— Tu chiar crezi că este vorba despre o zi?
— Cred că ai exagerat.
Acolo s-a schimbat ceva.
Nu pentru că m-a surprins.
Ci pentru că, după tot weekendul, încă asta credea.
— Atunci spune-mi ce trebuia să fac.
— Să vii cu mine. Terminam treaba și făceam altă dată weekendul.
— Mara?
— Venea altă dată.
— Nașii?
— Înțelegeau.
— Banii plătiți?
— Sunt doar bani.
— Aniversarea noastră?
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Adriana, sunt douăzeci de ani. Nu douăzeci de zile. Nu se termină căsnicia pentru că ratezi o cină.
— Ai dreptate.
S-a oprit.
Probabil nu se așteptase.
— Nu se termină pentru o cină.
M-am apropiat de masă.
— Se poate termina însă când unul dintre cei doi află că, după douăzeci de ani, încă este ultima persoană consultată în propria căsnicie.
Doina a izbucnit:
— Auzi la ea! Mihai, tu stai și o lași să vorbească așa?
Și atunci am văzut ceva ce mai văzusem de sute de ori.
Mihai s-a întors instinctiv spre mama lui.
Nu spre mine.
— Mamă, lasă-mă puțin…
— Nu te las! Femeia asta te întoarce împotriva familiei tale!
— Eu sunt familia lui, am spus.
Doina m-a privit cu dispreț.
— Soțiile vin și pleacă. Mama rămâne mamă.
În cameră s-a făcut liniște.
Mihai a încremenit.
Eu nu.
— Perfect, am spus. Atunci măcar știm despre ce discutăm.
— Adriana…
— Nu. Acum mă asculți tu.
M-am uitat direct la Mihai.
— De astăzi nu mai accepți nimic în numele meu. Nici muncă la țară, nici mese, nici vizite, nici bani, nici weekenduri. Mama ta te poate suna pe tine și tu poți merge de fiecare dată dacă asta alegi. Dar nu mă mai oferi și pe mine odată cu timpul tău.
Doina și-a luat geanta.
— Mihai, vii cu mine.
A spus-o exact ca pe un ordin.
Mihai a rămas nemișcat.
— Hai, mamă. Nu acum.
— Am spus că plecăm.
— Eu rămân.
Doina s-a întors încet spre el.
— După cum îmi vorbește femeia asta?
— Este soția mea.
— Și eu sunt mama ta!
— Știu.
— Atunci vino.
Mihai a privit-o.
— Nu.
A fost probabil primul „nu” pe care i-l auzisem spunând mamei lui în douăzeci de ani.
Doina s-a făcut roșie.
— Dacă rămâi aici după ce m-a umilit, să nu mă mai cauți când am nevoie de tine.
Și-a luat geanta și a plecat.
Ușa s-a trântit.
Mihai s-a așezat.
— O să-mi facă viața un iad.
— Probabil.
M-a privit.
— Și acum?
— Acum nu se rezolvă nimic pentru că i-ai spus o dată „nu”.
A coborât privirea.
— Știu.
— Nici pentru că îți ceri scuze.
— Știu.
— Eu nu mai trăiesc încă douăzeci de ani așa, Mihai.
De data aceea nu mi-a spus că exagerez.
În lunile următoare n-a devenit peste noapte alt om.
Doina a sunat, a plâns, s-a supărat, a chemat rudele de partea ei și de câteva ori a refuzat să vorbească cu fiul ei.
Iar Mihai a mai greșit.
O dată i-a promis că mergem amândoi la ea fără să mă întrebe.
Când i-am amintit ce stabiliserăm, a sunat-o înapoi.
— Eu pot veni. Adriana decide pentru ea.
A fost un lucru mic.
Dar era exact lucrul pe care nu-l făcuse niciodată.
Nu am încetat să merg la Doina. Nici Mihai nu și-a abandonat mama.
Doar că ajutorul a încetat să mai fie ordin.
Iar căsnicia noastră a încetat să mai fie programată din altă casă.
La aniversarea de douăzeci și unu de ani n-am organizat nimic mare.
Am mers doar noi doi la Sibiu pentru două zile.
În dimineața plecării, telefonul lui Mihai a sunat.
Doina.
— Mihai, s-a desprins o bucată din gard. Trebuie să vii.
M-am uitat la el fără să spun nimic.
— Mamă, sunt plecat cu Adriana.
Am auzit vocea ei ridicându-se din telefon.
— Și gardul?
Mihai s-a uitat la mine.
Apoi a răspuns:
— Gardul poate aștepta până luni.
A închis.
Nu i-am mulțumit.
Nu era nevoie.
După douăzeci și unu de ani de căsnicie, soțul meu nu făcuse un gest extraordinar.
Făcuse, în sfârșit, ceva ce ar fi trebuit să fie normal de la început.
Mă întrebase și pe mine înainte să decidă pentru noi.