Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ai așteptat să plec din oraș?
Cătălin ridică mâinile.
— Pentru că știam că n-o să accepți.
— Și asta ți s-a părut un motiv să o faci pe ascuns?
— Mi s-a părut singurul mod în care puteam rezolva ceva fără trei zile de ceartă.
Mariana zâmbi scurt.
— Exact.
M-am uitat la ea.
— Dumneavoastră nu participați la discuția asta.
— Ba particip. Este vorba despre mine.
— Este vorba despre fiul meu.
— Fiul nostru, mă corectă Cătălin.
— Atunci începe să te porți ca tatăl lui.
Fața i s-a întărit.
— Nu-mi spune mie cum să-mi cresc copilul.
— Atunci explică-mi cum îl crești. Îl trimiți patru zile la mătușa lui și între timp îi golești camera?
— Nu i-am golit-o eu.
— Ai permis să fie golită.
Mariana se apropie.
— Dacă tot vrei adevărul, Matei este prea răsfățat.
— Mamă, ajunge.
— Nu. M-am săturat să mergem pe vârfuri în jurul ei. Copilul are zece ani și toată casa este organizată după el.
Am râs fără urmă de amuzament.
— Are o cameră. În casa în care locuiește. Asta înseamnă că toată casa este organizată după el?
— Avea cea mai bună cameră.
Atunci am înțeles.
Nu fusese vorba despre spațiu.
Mariana o dorise pe aceea.
Și Cătălin i-o dăduse.
— Dulapurile pleacă.
Mariana aproape râse.
— Nu.
— Camera revine la Matei.
— Mobilierul este făcut pe comandă.
— Nu mă interesează.
Cătălin interveni:
— Andreea, dulapurile au costat aproape paisprezece mii de lei.
M-am întors încet spre el.
— Cât?
A tăcut.
— Paisprezece mii?
— Cu montaj și restul mobilierului, puțin mai mult.
— Cine a plătit?
Privirea lui a fugit pentru o fracțiune de secundă.
Mi-a fost suficient.
— Cătălin.
— Am plătit eu.
— Din ce bani?
— Din banii noștri.
Am simțit un gol în stomac.
Aveam un cont separat în care puneam lunar bani pentru cheltuielile mai mari ale familiei și pentru viitorul lui Matei.
— Din contul de economii?
— O parte.
Am scos telefonul.
Cătălin s-a apropiat.
— Nu începe acum să verifici conturile.
Replica lui m-a făcut să ridic privirea.
— De ce?
N-a răspuns.
Am intrat în aplicația băncii.
Nu erau paisprezece mii.
În ultimele două luni dispăruseră aproape treizeci și două de mii de lei.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Unde sunt restul?
Mariana își luă geanta.
— Eu mă duc în camera mea.
M-am pus în dreptul ușii.
— Nu. Acum rămâneți.
— Nu-mi dai tu ordine.
— Atunci răspunde fiul dumneavoastră.
M-am întors spre Cătălin.
— Unde sunt banii?
— Mama a avut niște probleme.
— Ce probleme?
— Restanțe.
Mariana izbucni:
— Nu trebuie să-i explici ei situația mea financiară!
— Când situația dumneavoastră financiară este plătită din banii familiei mele, da, trebuie.
— Sunt și banii fiului meu!
— Și ai mei.
Cătălin ridică vocea.
— Am vrut să o ajut!
— Atunci o ajutai din banii tăi.
— Suntem căsătoriți!
— Exact. De aceea trebuia să vorbești cu mine înainte să iei treizeci și două de mii de lei.
— I-aș fi pus înapoi.
— Când?
N-a avut răspuns.
Mariana a încercat să treacă pe lângă mine.
— Toată povestea asta pentru niște bani și o cameră…
Atunci am văzut cât de simplu era totul pentru ea.
Camera unui copil.
Banii altcuiva.
Lucrurile altcuiva.
Casa altcuiva.
Totul devenea „niște” ceva când nu îi aparținea ei.
— Unde este garsoniera dumneavoastră?
S-a oprit.
— Ce?
— Cătălin mi-a spus că aveți infiltrații și că trebuie reparată.
— Și?
— Vreau să știu când vă întoarceți.
Cătălin interveni imediat.
— Nu poate să se întoarcă.
— De ce?
— Pentru că…
S-a oprit.
Mariana îl privi tăios.
Am simțit că urmează altceva.
— Pentru că ce?
— Garsoniera este închiriată.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Cum adică închiriată?
— Am găsit chiriași, spuse Mariana. O familie serioasă.
— Când?
— Acum trei săptămâni.
Cu o săptămână înainte să plec eu la Cluj.
Nu exista nicio mutare temporară.
Nu existau trei săptămâni de reparații.
— Deci ați închiriat-o înainte să vă mutați aici.
Mariana își ridică bărbia.
— Era păcat să stea goală.
— Nu stătea goală. Locuiați în ea.
— Acum locuiesc aici.
Cătălin se apropie de mine.
— Mama nu se mai descurca singură.
— Și când aveai de gând să-mi spui că s-a mutat definitiv?
— Nu definitiv.
Mariana îl corectă imediat:
— Eu nu mă mai mut înapoi.
S-a făcut liniște.
Cătălin a închis ochii.
Acolo era conflictul pe care încercase să-l amâne.
Mama lui nu voia câteva luni.
Voia să rămână.
— Bine, am spus.
Cătălin m-a privit atent.
— Ce înseamnă „bine”?
— Înseamnă că Matei nu se întoarce în casa asta în seara asta.
— Cum adică?
— Rămâne la sora mea.
— Este și copilul meu!
— Tocmai de aceea ar trebui să te întrebi ce îi spui când te întreabă unde îi este camera.
— Îi explicăm.
— Ce? Că bunica avea prea multe haine?
Mariana ridică vocea:
— Nu-mi vorbi așa în casa fiului meu!
Am privit-o.
— Apartamentul este pe numele meu și al lui Cătălin.
A tăcut.
— Și tocmai de aceea, de mâine, încep să aflu exact ce s-a întâmplat cu banii noștri și cu lucrurile copilului meu.
Cătălin deveni defensiv.
— Ce vrei să faci?
— Deocamdată vreau facturile mobilierului. Extrasele contului. Și adresa centrului unde au fost donate lucrurile lui Matei.
— Andreea…
— Nu negociem.
A doua zi am reușit să recuperăm o parte dintre lucrurile donate.
Nu pe toate.
Veioza lui Matei dispăruse.
Câteva jucării dispăruseră.
Dar am găsit o cutie cu fotografii și tricoul echipei lui.
Când i-am dus lucrurile la sora mea, Matei s-a uitat la cutie.
— De ce sunt aici?
M-am așezat lângă el.
Nu puteam să-i spun că totul era în regulă.
Dar nici nu aveam de gând să-l pun în mijlocul războiului nostru.
— Bunica a mutat niște lucruri fără să ne întrebe.
— Din camera mea?
— Da.
A tăcut.
— Tata știa?
Asta a fost întrebarea care m-a durut.
— Da.
Matei s-a uitat în cutie.
— Și a lăsat-o?
Nu am mințit.
— Da.
A dat încet din cap.
După câteva secunde a întrebat:
— Bunica încă este în camera mea?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Da.
— Atunci eu nu vreau să merg acolo.
În seara aceea m-am întors singură acasă.
Cătălin mă aștepta.
Mariana era în dressing.
— Când vine Matei?
— Nu vine.
— Nu poți hotărî singură.
— Nici tu nu puteai hotărî singur că mama ta îi ia camera.
— Este casa lui!
— Atunci fă-i din nou loc în ea.
Cătălin s-a uitat spre etaj.
— Nu pot s-o dau pe mama afară.
— Nici eu nu-ți cer să alegi între mama ta și stradă. Are o garsonieră pe care a ales s-o închirieze.
— Există contract.
— Atunci poate aștepta până se termină contractul în camera de oaspeți.
— Dulapurile nu încap acolo.
Am rămas uitându-mă la el.
După tot ce se întâmplase, asta era problema lui.
Dulapurile.
— Atunci vindeți-le.
— Pierdem bani.
— Ai pierdut deja bani când i-ai cumpărat fără să mă întrebi.
S-a înfuriat.
— Nu poți să vii după patru zile și să dai ordine tuturor!
— Ba pot să spun că fiul meu nu va fi dat afară din propria cameră ca mama ta să aibă unde să-și pună pantofii.
Mariana a coborât.
— Eu nu plec nicăieri.
Cătălin s-a întors spre ea.
— Mamă…
— Nu. Mi-ai promis că pot rămâne.
M-am uitat la el.
— I-ai promis?
Nu a negat.
Atunci am înțeles că nu mai aveam în față un bărbat prins între două femei.
Făcuse o alegere înainte ca eu să aflu că exista una.
În următoarele zile am cerut consultanță juridică pentru situația locuinței, a banilor și pentru separare. Nu am făcut gesturi teatrale și nu am încercat să-i scot cu forța din apartament.
Dar nici nu m-am mai comportat ca și cum problema putea fi reparată mutând câteva haine.
Cătălin a încercat să mă convingă.
Apoi m-a acuzat că îl folosesc pe Matei împotriva lui.
Apoi mi-a spus că mama lui nu are unde să meargă.
Când i-am amintit că are o locuință pe care a ales s-o închirieze, mi-a răspuns:
— Nu-i pot cere să renunțe la venitul acela.
Atunci i-am spus:
— Dar fiului tău îi poți cere să renunțe la camera lui.
N-a răspuns.
Ne-am separat.
Nu pentru că Mariana își pusese rochiile în camera lui Matei.
Ci pentru că soțul meu plănuise mutarea ei, îi promisese camera copilului nostru, folosise bani fără să-mi spună și așteptase intenționat să plec din oraș pentru a face ceva despre care știa că nu voi fi de acord.
Mariana a rămas o perioadă cu el.
Dulapurile au rămas și ele.
Nu m-am luptat pentru ele.
Am luptat pentru ceea ce conta.
La câteva luni după separare, Matei și-a primit din nou biroul.
Un tâmplar a reparat zgârietura fără să acopere omulețul desenat în sertar.
Când l-am montat în noua lui cameră, Matei a deschis sertarul.
— Uite, mamă. E încă aici.
M-am uitat la desenul făcut de el împreună cu bunicul lui.
— Da.
— Credeam că l-au stricat.
— Nu.
Și atunci mi-am dat seama că acela era lucrul pe care Cătălin nu îl înțelesese niciodată.
Nu fusese vorba despre cine primește camera cea mare.
Fusese vorba despre un copil care plecase patru zile de acasă și descoperise că tatăl lui îi ștersese locul din propria casă pentru că îi fusese mai ușor să-i spună lui „te adaptezi” decât să-i spună mamei sale „nu”.
Iar când Matei mă întrebase dacă bunica încă era în camera lui, nu întrebase de fapt despre o cameră.
Întrebase dacă tatăl lui îl alesese pe el.
Din păcate, răspunsul îl primise deja.