Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doina și-a desfăcut geanta.
A scos o mapă mai subțire și a pus-o lângă procură.
— Sora lui Radu are probleme cu banca.
Am privit-o fără să înțeleg.
Alina, cumnata mea, cumpărase cu doi ani înainte o casă la marginea Bucureștiului. Știam că făcuse un credit mare, dar nimeni nu-mi spusese că ar avea probleme.
— Ce legătură are Alina cu apartamentul nostru?
— Are două rate restante și niște datorii. Dacă nu rezolvă repede, lucrurile se complică.
— Îmi pare rău pentru ea. Tot nu înțeleg ce legătură are cu semnătura mea.
Doina oftă.
— Apartamentul vostru valorează mult mai mult acum decât atunci când l-ați cumpărat.
Am rămas cu ochii la ea.
Apoi m-am uitat la Radu.
— Spune-mi că nu este ceea ce cred.
— Cristina…
— Spune.
Doina răspunse în locul lui:
— Există un cumpărător.
Pentru câteva secunde n-am scos niciun cuvânt.
— Poftim?
— Un om serios. A văzut apartamentul, știe zona și este pregătit să plătească bine.
M-am ridicat.
— Cine i-a arătat apartamentul?
Radu se uită în podea.
Atunci mi-am amintit.
Cu două săptămâni înainte îmi spusese că venise acasă cu un evaluator pentru asigurare.
Fusesem la serviciu.
— Tu?
Radu ridică mâinile.
— Doar l-am lăsat să vadă locuința.
— Mi-ai spus că era pentru asigurare.
— Dacă îți spuneam adevărul, nici măcar nu acceptai să discutăm.
Replica lui m-a lovit mai rău decât procura.
Nu fusese manipulat de mama lui.
Nu fusese un bărbat naiv care nu citise niște acte.
Știa.
— Deci m-ai mințit.
— Pentru că tu spui nu înainte să auzi soluția!
— Soluția cui?
Doina interveni:
— A familiei.
— Nu mai spuneți „familia” când vreți să spuneți Alina.
Fața ei se întări.
— Alina are doi copii.
— Și eu trebuie să-mi vând casa?
— Nu rămâneți pe drumuri.
Am râs.
— Ce generos.
— Eu am apartamentul meu cu trei camere. Puteți sta la mine câteva luni.
M-am uitat la Radu.
— Tu ai fost de acord să vindem casa noastră, să-i dăm bani surorii tale și să ne mutăm la mama ta?
— Temporar.
— Câți bani?
N-a răspuns.
— Câți bani i-ai promis?
Doina își încrucișă brațele.
— Nu i-a promis nimic. Am discutat în familie.
— Fără mine.
— Pentru că știam cum reacționezi.
Asta m-a făcut să râd din nou.
— Deci m-ați exclus din discuție pentru că știați că nu sunt de acord, apoi ați pregătit o procură ca să vă dau exact puterea pe care nu voiam să v-o dau.
Doina se ridică.
— Nu mai dramatiza.
— Cine păstrează restul banilor după ce o ajutați pe Alina?
Tăcere.
Am simțit imediat că mai era ceva.
— Radu?
— Am fi cumpărat altceva mai târziu.
— Pe numele cui?
Doina răspunse:
— Nu ajunseserăm la detaliile astea.
Atunci am înțeles.
Ei ajunseseră până la cumpărător, evaluator, procură și notar.
Dar proprietatea mea viitoare era un „detaliu”.
— Ieșiți.
Radu ridică brusc capul.
— Cristina.
— Mama ta să plece.
Doina își luă geanta.
— Ai devenit foarte obraznică de când ai început să câștigi mai bine.
— Iar dumneavoastră foarte generoasă de când ați început să împărțiți proprietatea altora.
— Jumătate este a fiului meu!
— Atunci vindeți jumătatea lui, dacă legea vă permite. Partea mea nu o atinge nimeni.
Doina se întoarse spre Radu.
— Vezi cu cine trăiești?
Și atunci soțul meu a spus ceva ce nu voi uita.
— Cristina, dacă refuzi, Alina poate pierde casa. Chiar vrei să porți asta pe conștiință?
M-am uitat la omul cu care împărțisem unsprezece ani.
— Nu eu i-am făcut creditul.
— E sora mea!
— Iar eu sunt soția ta.
— Tocmai de aceea ar trebui să ajuți!
— Ajutor înseamnă să mă întrebi cât pot și cât vreau să dau. Nu să-mi ascunzi un cumpărător și să-mi pui o procură sub nas spunându-mi că sunt prea proastă ca s-o citesc.
Radu lovi masa cu palma.
— Nu am spus că ești proastă!
— „Oricum n-ai înțelege nimic.” Ce însemna?
Nu răspunse.
Doina se îndreptă spre ușă.
— Lasă, Radu. Dacă pentru ea niște pereți valorează mai mult decât familia ta, ai aflat și tu cu cine ești căsătorit.
Am mers după ea și am deschis ușa.
— Nu. Astăzi am aflat eu.
A plecat.
Radu a rămas.
Și conflictul n-a murit odată cu închiderea ușii.
Abia atunci a început.
În următoarele două zile a încercat pe toate tonurile.
Mai întâi calm.
Apoi supărat.
Apoi ofensat.
Mi-a spus că Alina riscă să piardă casa.
Că mama lui își pusese obrazul pentru ea.
Că acel cumpărător nu avea să aștepte la nesfârșit.
Că noi ne puteam cumpăra alt apartament.
La un moment dat a spus:
— Sunt și banii mei acolo.
— Partea ta, da.
— Suntem căsătoriți. Nu putem calcula totul la jumătate.
— Interesant că ai descoperit asta după ce ai calculat cât din apartamentul nostru îi trebuie surorii tale.
A treia zi am mers la un avocat.
Nu i-am spus lui Radu ce intenționez să fac și nu am încercat să-i întorc jocul.
Am vrut doar să știu exact ce drepturi aveam și ce trebuia să fac pentru ca nimeni să nu poată dispune de partea mea fără consimțământul meu.
Am dus toate documentele.
Procura.
Actele apartamentului.
Mesajele lui Radu.
Și am urmat procedurile legale recomandate pentru protejarea intereselor mele.
În aceeași seară, Alina m-a sunat.
— Ești mulțumită?
Nici măcar nu m-a salutat.
— Cu ce?
— Mama mi-a spus că ai blocat tot.
— Ce anume am blocat?
— Știi foarte bine.
— Nu, Alina. Vreau să te aud spunând.
A tăcut.
— Radu mi-a promis că mă ajută.
— Cu banii lui?
Altă tăcere.
— Alina?
— Mi-a spus că vindeți apartamentul.
Am închis ochii.
— Când?
— Acum vreo lună.
Cu o lună înainte.
Cu mult înainte ca procura să apară pe masa mea.
— Știai că eu nu sunt de acord?
— Radu a spus că te convinge.
— Cum?
— Nu știu.
— Știai că mama ta pregătise o procură pentru mine?
N-a răspuns.
Asta era răspunsul.
Când Radu a venit acasă, îl așteptam în bucătărie.
Am pus procura pe masă.
Exact în locul în care mi-o pusese el.
— Am vorbit cu Alina.
A încremenit.
— Știu că i-ai promis banii acum o lună.
— Cristina…
— Și știu că i-ai spus că mă convingi.
— Pentru că am crezut că o să înțelegi situația!
— Nu. Dacă ai fi crezut asta, mi-ai fi spus adevărul acum o lună.
Am împins dosarul spre el.
— Tu știai că voi refuza. De aceea n-ai venit cu o propunere. Ai venit cu o semnătură.
S-a așezat.
Pentru prima dată nu mai avea nimic de spus despre mama lui.
— Ce vrei acum?
Întrebarea m-a surprins.
Nu „ce facem?”.
Nu „cum repar?”.
Ce vrei.
— Vreau să nu mai locuiesc cu un om care a negociat casa în care trăiesc înainte să-mi spună mie.
A ridicat imediat privirea.
— Vrei să divorțăm pentru atât?
— „Pentru atât”?
— Nu s-a vândut nimic!
— Pentru că am citit.
Asta l-a făcut să tacă.
— Dacă semnam, Radu?
N-a răspuns.
— Dacă făceam exact ce mi-ai spus și semnam fără să citesc?
Și-a trecut mâinile peste față.
— Mama a împins lucrurile prea departe.
— Nu o mai pune pe mama ta între tine și ceea ce ai făcut.
Asta era cea mai simplă scăpare a lui.
Și n-am mai acceptat-o.
El îi deschisese ușa evaluatorului.
El îi promisese Alinei.
El îmi ascunsese cumpărătorul.
El îmi pusese dosarul în față.
Și tot el îmi spusese să semnez fără să citesc.
În următoarele săptămâni ne-am separat.
Radu s-a mutat temporar la mama lui.
Am început procedurile pentru divorț și pentru clarificarea legală a situației apartamentului.
Alina nu a primit banii pe care fratele ei îi promisese dintr-o proprietate care nu îi aparținea doar lui.
Doina m-a sunat de mai multe ori.
La ultimul apel mi-a spus:
— Ai distrus o familie pentru un apartament.
I-am răspuns:
— Nu. Dumneavoastră ați hotărât că puteți vinde un apartament și după aceea să-i spuneți proprietarei.
— Radu este distrus.
— Atunci poate data viitoare va citi înainte să-i ceară altcuiva să semneze.
Am închis.
Câteva luni mai târziu, am găsit dosarul gol într-un sertar.
Panglica era încă prinsă de copertă.
Mi-am amintit de Radu stând în fața mea, nerăbdător, cu degetul pe ultima pagină.
„Aici. Semnează.”
Atât de aproape fusese.
Nu de pierderea unui apartament.
Ci de momentul în care aș fi pus singură semnătura pe ceva ce alții hotărâseră în locul meu.
Am aruncat dosarul.
Dar procura am păstrat-o împreună cu actele divorțului.
Nu ca să-mi amintesc de Doina.
Nici măcar de Radu.
Ci de propoziția care, fără să vrea, mă salvase:
— Nu te obosi să citești. Oricum n-ai înțelege nimic.
Am citit.
Am înțeles.
Și tocmai de aceea n-am semnat.