Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin.
Am privit numele lui pe ecran până când apelul s-a oprit.
Nu i-am răspuns lui Cătălin.
Nu pentru că aveam vreun plan să-l pedepsesc.
Pur și simplu, în momentul acela, nu mai aveam ce să-i explic.
Îi explicasem înainte să plece.
Îl întrebasem direct dacă este dispus să se urce pe vas după ce mama lui îmi folosise cardul și mă exclusese din vacanță.
Iar el alesese.
Am deschis aplicația băncii.
Tranzacția pentru croazieră era acolo.
47.380 de lei.
M-am uitat încă o dată la suma aceea.
Apoi am sunat numărul de pe spatele cardului.
Când operatorul mi-a răspuns, i-am spus exact ce se întâmplase.
Datele cardului meu fuseseră folosite pentru o achiziție pe care nu o autorizasem.
Nu făcusem eu rezervarea.
Nu îi dădusem Rodicăi permisiunea să folosească acel card.
Și eu nici măcar nu eram unul dintre pasagerii pentru care fusese făcută plata.
Operatorul mi-a pus mai multe întrebări.
Am răspuns la toate.
Cardul a fost blocat și tranzacția a intrat în procedura de contestare.
Nu mi-a promis nimeni că banii aveau să apară instantaneu înapoi în cont și nici că familia urma să fie dată jos imediat de pe vas.
Mi s-a spus doar că situația urma să fie verificată și că trebuia să furnizez documentele cerute.
Atât.
Restul nu mai depindea de mine.
Primul apel de la Rodica a venit în aceeași după-amiază.
Nu am răspuns.
Al doilea a venit de la Cătălin.
Apoi al treilea.
În cele din urmă mi-a trimis:
„Ai blocat cardul?”
Am răspuns:
„Da.”
Telefonul a sunat imediat.
De data aceasta am răspuns.
— Ce faci, Cristina?!
— Ce trebuia să fac înainte să plecați.
— Mama a încercat să plătească garanția pentru cheltuielile de la bord și cardul nu mai merge!
— Normal. Este blocat.
— Dar este singurul card pe care l-am pus la rezervare!
— Atunci puneți unul dintre cardurile celor opt membri ai familiei care sunt în vacanță.
Tăcere.
— Nu este atât de simplu.
— Pentru mine este.
Am auzit vocea Rodicăi în fundal.
— Dă-mi-o!
Câteva secunde mai târziu era ea la telefon.
— Cristina, ai înnebunit?
— Nu.
— Ne-ai blocat banii în mijlocul străinătății!
— V-am blocat accesul la banii mei.
— Tot aia este!
Am râs.
Nu m-am putut abține.
— Nu, Rodica. Tocmai asta este problema. Pentru tine chiar a ajuns să fie același lucru.
— Suntem familie!
— Așa ai scris și sub fotografie.
Tăcere.
— „Familia împreună”. Ții minte?
— Nu răstălmăci vorbele!
— Eu eram acasă, Rodica.
— Pentru că nu mai era cabină!
— Dar pentru cardul meu s-a găsit loc.
A început să ridice vocea.
— După tot ce am făcut eu pentru voi, pentru un amărât de concediu faci asemenea circ?
Atunci am auzit-o pe Mihaela, sora lui Cătălin, spunând ceva în spate.
Rodica îi răspunse nervos:
— Păi pune tu cardul dacă ești atât de deșteaptă!
A urmat o ceartă.
Nu mai vorbeau cu mine.
Vorbeau între ei.
— Eu n-am 47.000 de lei!
— Nici eu!
— Mama a spus că este plătită vacanța!
— Păi era plătită!
— Cu banii Cristinei!
Pentru prima dată, „familia împreună” trebuia să discute despre cine plătește.
Am rămas cu telefonul la ureche.
Cătălin îl luă din nou.
— Te rog, rezolvă asta.
— Cum?
— Sună banca și spune că a fost o neînțelegere.
— Nu a fost.
— Cristina, o să ne faci de râs!
Asta m-a făcut să tac.
— Eu vă fac de râs?
— Știi ce vreau să spun.
— Mama ta mi-a folosit cardul fără acordul meu. Tu ai ajutat-o. M-ați exclus din vacanță. Apoi ați plecat liniștiți, convinși că eu voi achita. Dar eu vă fac de râs?
— Nu putem discuta așa.
— Ba exact așa putem.
Vocea lui deveni mai joasă.
— Dacă nu retragi reclamația, când mă întorc avem o problemă serioasă.
— Cătălin, problema serioasă exista înainte să pleci.
Am închis.
În următoarele ore au încercat să rezolve situația singuri.
Atunci s-a întâmplat ceva la care nici eu nu mă așteptasem.
Au început să se certe între ei.
Mihaela refuza să pună pe card cheltuielile familiei ei.
Mătușa lui Cătălin susținea că Rodica îi spusese clar că vacanța era „cadou”.
Rodica susținea că fiul ei îi garantase că eu voi plăti.
Cătălin susținea că mama lui îi spusese că discutase deja cu mine.
Fiecare aflase altă versiune.
Dintr-odată, oamenii care pozaseră cu paharele ridicate nu mai erau atât de uniți.
Cătălin m-a sunat din nou seara.
— Mama mi-a spus că tu știai de rezervare.
— Și ai crezut-o?
— Mi-a spus că te-ai supărat doar pentru că nu mai era cabină.
— Ai stat lângă mine în bucătărie când am aflat că mi-a folosit cardul.
Nu răspunse.
— Nu încerca acum să te scoți din poveste.
— Nu încerc.
— Ba da. Ai 43 de ani, Cătălin. Nu te-a urcat mama ta în brațe pe vas. Ai mers singur.
A închis.
În zilele următoare, compania și banca au cerut documente și explicații, iar familia a trebuit să-și asigure din propriile resurse cheltuielile pe care până atunci le considerase problema mea.
Nu le-am urmărit vacanța.
Nu mă interesa dacă mâncau la restaurant sau sandvișuri, dacă mergeau în excursii sau rămâneau pe vas.
Pentru prima dată, consecințele alegerilor lor nu mai erau factura mea.
Cătălin s-a întors după opt zile.
Când a deschis ușa apartamentului, nu mai avea bronzul și entuziasmul din fotografiile din prima zi.
Și-a lăsat valiza în hol.
— Trebuie să vorbim.
— Da.
S-a așezat în bucătărie.
Exact la aceeași masă la care Rodica îmi arătase rezervarea.
— Mama a greșit.
— Da.
— Și eu am greșit.
— Da.
Probabil se aștepta să-l ajut mai mult.
N-am făcut-o.
— Dar nu poți să arunci doisprezece ani pentru o vacanță.
— Nu divorțez de tine pentru o vacanță.
S-a uitat la mine.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai luat o decizie foarte clară.
— Ce decizie?
— Ți-am spus înainte să pleci că nu este despre croazieră. Te-am întrebat dacă poți să pleci liniștit după ce mama ta m-a exclus și mi-a folosit cardul.
Am făcut o pauză.
— Și tu mi-ai spus că mama ta nu te-ar ierta dacă ai rămâne.
Cătălin își coborî ochii.
— Eram prins la mijloc.
— Nu. Asta îți spui tu de doisprezece ani. Nu erai la mijloc. Eu eram într-o parte și mama ta în cealaltă. Tu ai ales.
— Cristina…
— Și ai ales-o pentru că erai convins că eu voi rămâne aici și voi înțelege.
Nu m-a contrazis.
— De fiecare dată a fost la fel. Mama ta cerea. Tu acceptai. Eu plăteam, rezolvam sau înghițeam. Pentru că eu eram soția și trebuia să înțeleg.
— Pot să repar.
— Cardul?
— Tot.
Am dat din cap.
— Nu.
Atunci i-am spus că vreau să ne separăm.
Nu l-am dat afară în aceeași seară și nu i-am aruncat lucrurile pe scară.
Am stabilit clar că urma să discutăm legal despre locuință, bani și despărțire.
Dar căsnicia, pentru mine, se terminase.
Cătălin a încercat câteva zile să mă răzgândească.
Rodica a încercat altceva.
Mai întâi m-a acuzat că i-am umilit.
Apoi mi-a spus că am distrus familia.
În cele din urmă, când a înțeles că nu mă întorc la vechiul rol, a spus:
— Niciodată nu te-am considerat una de-a noastră.
M-am uitat la ea.
— Știu.
A rămas surprinsă.
— Atunci de ce ai stat atâția ani?
— Pentru că am crezut că soțul meu mă considera.
Rodica n-a mai avut ce să spună.
Procedura bancară și verificările și-au urmat cursul pe baza documentelor și a tranzacțiilor. Eu mi-am separat complet accesul financiar de Cătălin și am schimbat toate datele și parolele la care avusese acces.
Câteva luni mai târziu, despărțirea noastră era definitivă.
Într-o seară am găsit în telefon fotografia trimisă de Rodica în prima zi a croazierei.
Opt oameni pe puntea unui vas.
Opt pahare ridicate.
Sub ea:
„Familia împreună!”
Am șters fotografia.
Nu pentru că mă mai durea să o văd.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelesesem ceva foarte simplu.
Rodica avusese dreptate într-o singură privință.
În fotografia aceea era familia pe care o alesese ea.
Doar că de atunci înainte trebuiau să învețe să și-o plătească singuri.