Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În noaptea aceea am dormit la Iulia.
Sau, mai exact, am stat întinsă în patul din camera lor de oaspeți și m-am uitat la tavan până aproape de dimineață.
Telefonul vibra pe noptieră.
La început, Radu fusese furios.
Unde ești?
Termină prostiile.
Mâine ai serviciu.
După aceea:
Nu-mi vine să cred că ai plecat cu Iulia din cauza unei glume.
Pe la două noaptea:
Mihai ți-a băgat prostii în cap?
N-am răspuns.
Dimineața aveam 23 de apeluri pierdute.
M-am ridicat, m-am îmbrăcat și am plecat la școală cu autobuzul.
În cancelarie, una dintre colege mi-a oferit un covrig.
Primul meu impuls a fost să spun că nu-mi este foame.
Apoi mi-am dat seama că Radu nu era acolo.
Am luat covrigul.
Gestul acela mărunt aproape m-a făcut să plâng.
După ore, telefonul a sunat din nou.
Am răspuns.
— În sfârșit, a spus Radu. Când vii?
— Să-mi iau lucrurile?
A tăcut.
— Ce înseamnă asta?
— Exact ce am spus.
— Andreea, hai să nu ne comportăm ca niște adolescenți. Ai plecat nervoasă. Eu am băut. Am spus niște tâmpenii. Vino acasă.
— Nu.
Tonul i s-a schimbat imediat.
— Și unde ai de gând să stai?
— Deocamdată la Iulia.
A râs.
— Și după?
— Voi vedea.
— Cu ce mașină mergi la serviciu?
— Cu autobuzul.
— Și când se satură Iulia de tine?
Am închis ochii.
Îl cunoșteam.
Nu încerca să mă convingă să mă întorc.
Încerca să mă sperie.
— O să-mi găsesc o chirie.
— Din salariul tău?
A râs din nou.
— Andreea, fii serioasă. Nu poți întreține viața pe care o ai.
— Atunci n-o voi mai avea.
De data aceasta el a tăcut.
— Ce?
— Nu-mi trebuie viața asta dacă prețul ei este să-mi amintești în fiecare zi că mi-ai cumpărat-o tu.
— Eu n-am spus așa ceva.
— Ai spus-o de zeci de ori.
— Iar dramatizezi.
— Bine.
— Ce „bine”?
— Nimic.
Am închis.
În următoarele zile, Radu a trecut prin toate variantele.
Furie.
Ironie.
Promisiuni.
Vinovăție.
Într-o seară mi-a trimis o fotografie din sufrageria noastră.
Canapeaua goală.
Mi-e dor de tine.
După zece minute:
Hai acasă și rezolvăm.
Când n-am răspuns:
Nu arunci nouă ani de căsnicie pentru o glumă proastă.
Atunci i-am răspuns.
Nu plec pentru gluma de sâmbătă. Plec pentru că sâmbătă ai spus în fața tuturor ceea ce de ani întregi îmi spui numai mie.
N-a mai scris nimic până dimineața.
După o săptămână mi-am găsit o garsonieră.
Era la etajul patru într-un bloc vechi.
Bucătăria era atât de mică încât, dacă deschideam frigiderul, aproape blocam intrarea.
Chiria îmi lua o parte serioasă din salariu.
Am renunțat la câteva lucruri.
Am început să merg mai mult cu autobuzul.
Mi-am calculat cheltuielile pentru prima dată după ani întregi.
Nu m-am simțit eliberată în fiecare dimineață.
Uneori eram îngrozită.
Într-o seară am stat cu telefonul în mână aproape zece minute, gata să-l sun pe Radu.
Mi-era dor de patul meu.
De bucătăria mea.
De rutina mea.
Chiar și de el.
Apoi mi-am amintit farfuria de la petrecere.
Și felul în care o privisem înainte să-mi pun mâncare.
Nu m-am întors.
Două săptămâni mai târziu am mers să-mi iau lucrurile.
Iulia a venit cu mine.
Radu ne-a deschis.
Când m-a văzut, pentru o secundă a zâmbit.
— În sfârșit.
Apoi a văzut cutiile goale din mâinile noastre.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce sunt astea?
— Am venit după lucrurile mele.
— Andreea, termină.
Am trecut pe lângă el.
În dormitor, dulapul meu era exact cum îl lăsasem.
Am început să-mi strâng hainele.
Radu a rămas în ușă.
— Deci chiar faci asta.
— Da.
— Pentru că ți-am spus că ai pus câteva kilograme.
Am continuat să împăturesc.
— Nu.
— Atunci pentru ce?
M-am întors.
— Pentru că m-ai făcut să-mi fie rușine să mănânc lângă tine.
A rămas nemișcat.
— Nu fi ridicolă.
— În ziua petrecerii n-am mâncat aproape nimic până seara.
— Eu nu ți-am cerut asta.
— Nu mai trebuia să-mi ceri.
Asta l-a făcut să tacă.
Dar numai câteva secunde.
— Știi ce cred? Mihai și Iulia te-au întors împotriva mea.
— Nu.
— Ba da. De când ai plecat la ei, te comporți de parcă ai fi altă femeie.
— Poate pentru că nu mai ești lângă mine să-mi spui ce femeie trebuie să fiu.
Fața i s-a întărit.
— Și crezi că o să fie ușor? La 39 de ani? Singură? Cu salariul tău?
Am pus o bluză în cutie.
— Nu.
Răspunsul meu l-a surprins.
— Nu cred că va fi ușor.
— Atunci?
— Cred doar că va fi mai bine decât aici.
Radu s-a apropiat.
— Și cine crezi că o să te mai vrea?
Iulia a făcut un pas înainte, dar am ridicat mâna.
Nu aveam nevoie să răspundă ea.
Radu a continuat:
— Uită-te la tine. Crezi că bărbații stau la coadă după femei de aproape patruzeci de ani care…
— Poate nu mă va vrea nimeni.
A tăcut.
— Dar măcar n-o să mai mănânc cu frică în propria casă.
Pentru prima dată nu a avut replică.
Mi-am luat hainele, cărțile, fotografiile și lucrurile personale.
Nu tot.
Unele obiecte au rămas acolo.
Nu mai conta.
La ușă, Radu m-a prins de braț foarte ușor.
M-am oprit.
Mi-a dat drumul imediat.
— Te iubesc.
M-am uitat la el.
— Atunci de ce aveai nevoie să mă faci mică pentru ca tu să te simți mare?
N-a răspuns.
Am plecat.
O lună mai târziu am început procedura de divorț.
Radu a continuat o vreme să creadă că mă voi răzgândi.
Nu m-am răzgândit.
Despărțirea a rămas definitivă.
Nu m-am transformat peste noapte.
Nu am slăbit douăzeci de kilograme.
Nu mi-am schimbat părul, nu mi-am cumpărat o garderobă nouă și nu a apărut vreun bărbat perfect care să-mi demonstreze cât sunt de frumoasă.
Am rămas eu.
Plinuță.
Cu șolduri late, cu burtă, cu zile în care îmi plăcea ce vedeam în oglindă și zile în care nu.
Dar încet, ceva s-a schimbat.
Am încetat să mă mai uit spre ușă când deschideam frigiderul.
Am încetat să ascund ambalajele.
Am încetat să spun că „nu vreau desert” când, de fapt, îl voiam.
La câteva luni după divorț, Iulia și Mihai m-au invitat din nou la cină.
Am ezitat.
Era prima dată când mă întorceam în casa lor după seara aceea.
Masa era aproape în același loc.
M-am așezat.
Am mâncat.
Am râs.
La sfârșit, Iulia a adus o prăjitură cu ciocolată.
— Cine vrea?
— Eu, am spus.
Mi-a pus o felie în farfurie.
Am luat furculița.
Și pentru o secundă, fără să vreau, m-am uitat în jur.
Așteptam ceva.
O grimasă.
O glumă.
Un comentariu despre calorii.
Nu a venit nimic.
Mihai gustase deja din prăjitura lui.
— Mamă, ce bună e, a spus. Iulia, mai avem?
Iulia a râs.
— Nici n-ai terminat-o pe prima.
Am început să râd și eu.
Nu pentru că spusese ceva extraordinar.
Ci pentru că nimeni nu se uita în farfuria mea.
Am luat prima îmbucătură.
Și am terminat desertul.