Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Vrei cartofi pentru sora ta? O să aibă cartofi.
Doina a zâmbit.
Marian a dat din cap, mulțumit.
Niciunul dintre ei nu observase însă un lucru.
Eu nu spusesem nicio clipă că aveam de gând să-i cultiv.
A doua zi, la șapte dimineața, Marian era deja în curte.
M-am trezit când am auzit motosapa.
Mi-am pus halatul și am ieșit.
Marian se pregătea să intre cu ea pe parcela cu flori.
— Oprește.
A închis motorul.
— Ce mai e?
— Ți-am spus că florile rămân.
— Și eu ți-am spus că trebuie să pun cartofii.
— Pune-i.
S-a uitat la mine.
— Unde?
Am arătat spre partea din spate a terenului.
Era o bucată pe care o lăsasem liberă.
— Acolo.
Marian a măsurat-o din ochi.
— Acolo nu intră nici jumătate.
— Atât loc ai.
— Și restul?
— Nu există restul.
S-a încruntat.
— Tu ieri ai spus că Doina o să aibă cartofi.
— Da.
— Păi?
Am arătat spre saci.
— Îi plantezi.
— Eu?
— Tu.
A râs nervos.
— Și tu ce faci?
— Eu îmi îngrijesc grădina mică și florile.
— Elena, nu mă lua cu prostii.
— Nu sunt prostii.
M-am apropiat.
— Vrei zece saci pentru Doina? Îi plantezi, îi plivești, îi stropești, îi scoți și îi cari. Câți obții, atâția îi dai.
— Și tu stai și te uiți?
— Exact.
Fața i s-a înroșit.
— După atâția ani, acum faci socoteala între noi?
— Nu fac socoteala între noi. Fac socoteala între mine și rudele tale.
— Sunt și rudele tale!
— Atunci să vină să muncească.
— Doina are serviciu.
Am râs.
— Și eu ce am avut în ultimii șapte ani?
N-a răspuns.
— Eu veneam de la serviciu și intram în grădină. Ea venea în septembrie și deschidea portbagajul.
— Nu mori dacă mai pui niște cartofi.
Replica aceea a schimbat tot.
M-am uitat la el.
— Știi ce mi-a spus medicul.
— Știu, dar nu ți-a spus să stai într-un fotoliu toată vara.
— Nu.
Mi-am scos mănușile și le-am pus pe masă.
— Mi-a spus să reduc munca grea. Exact asta fac.
Marian a pornit din nou motosapa.
— Bine. Mă descurc.
— Perfect.
Și s-a descurcat.
În prima zi a pregătit pământul.
A doua zi a tăiat cartofii pentru plantat.
După încă două zile i-a pus.
Nu i-am oferit ajutorul.
În schimb, mi-am plantat roșiile.
Mi-am îngrijit florile.
Dimineața îmi beam cafeaua pe terasă înainte de serviciu.
După vreo trei săptămâni au apărut buruienile.
Marian a așteptat.
Probabil credea că mă voi ridica într-o sâmbătă dimineața și voi face ceea ce făcusem întotdeauna.
Nu m-am ridicat.
— Elena, ai văzut cum arată cartofii?
— Da.
— Sunt plini de buruieni.
— Am văzut.
— Și?
— Ce?
— Nu faci nimic?
— Sunt cartofii tăi.
— Ai noștri.
— Nu. Ai mei sunt cei pe care îi cumpăr la iarnă.
A doua zi a intrat singur cu sapa.
După două ore s-a întors transpirat și cu tricoul lipit de spate.
Nu am spus nimic.
După încă o lună a început să înțeleagă.
Trebuia udat.
Trebuia verificat.
Apăruseră gândacii de Colorado.
Într-o seară l-am găsit aplecat printre rânduri.
— Elena!
— Da?
— Cu ăștia ce făceai?
M-am apropiat.
— Cu gândacii?
— Da.
— Îi strângeam.
— Pe toți?
— Aproape zilnic.
S-a uitat la mine.
— Singură?
— De cele mai multe ori.
Nu și-a cerut scuze.
Nu atunci.
Și preferam așa.
Nu voiam scuze spuse pentru că îl durea spatele într-o seară.
Voiam să văd dacă înțelege.
Doina, în schimb, nu înțelegea nimic.
La începutul lui august a venit în curte.
S-a uitat la rândurile de cartofi.
— Numai atât ai pus?
Marian ridica niște buruieni.
— Atât.
— Păi mie ce-mi mai dai?
— Vedem cât iese.
— Marian, eu n-am cumpărat nimic pentru iarnă. M-am bazat pe voi.
Am ieșit pe terasă.
Doina m-a văzut.
— Elena, tu chiar nu l-ai ajutat deloc?
— Nu.
— Extraordinar.
— Ce anume?
— Stă bărbatul tău la 62 de ani să rupă buruieni și tu te plimbi printre flori.
Marian a ridicat capul.
Am așteptat.
— Doina, las-o, a spus el.
Sora lui s-a întors spre el.
— Cum s-o las? Nu vezi ce face?
— Văd.
— Și ți se pare normal?
Marian s-a sprijinit în sapă.
— Începe să mi se pară.
Doina s-a uitat când la el, când la mine.
— V-ați pierdut mințile amândoi.
A plecat nervoasă.
Dar adevăratul scandal a venit la recoltă.
În septembrie, Marian m-a întrebat dacă îl ajut să scoată cartofii.
— Nu.
N-a protestat.
A lucrat două zile.
La sfârșit avea câțiva saci.
Mult mai puțini decât în anii în care cultivam aproape toată parcela.
Duminică dimineața a apărut Doina cu Nicu.
Nicu a deschis portbagajul.
Exact ca în fiecare toamnă.
Doina s-a uitat la saci.
— Ăștia sunt?
— Da.
— Și ai mei unde sunt?
Marian a arătat spre doi saci.
— Poți să-i iei pe ăștia.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
— Doi?
— Doi.
— Marian, tu glumești? Noi luam opt-zece.
— Anul ăsta sunt doi.
A desfăcut unul și a luat un cartof în mână.
— Și sunt și mici.
Am simțit ceva în stomac.
Exact aceeași propoziție.
Aceeași nemulțumire.
Doar că de data asta eu nu mai eram cea care își petrecuse vara muncind pentru ei.
Marian s-a uitat la sora lui.
— Cum?
— Sunt mici. Anul trecut erau mult mai frumoși.
— Doina, i-am pus eu.
— Și?
— I-am plivit eu.
— Bine.
— I-am udat eu.
— Marian, nu înțeleg ce vrei să…
— Și i-am scos singur.
Doina a oftat.
— Bravo. Acum trebuie să-ți mulțumesc pentru doi saci de cartofi?
Marian a rămas nemișcat.
Apoi s-a uitat spre mine.
Pentru prima dată cred că auzea cu adevărat cum sunaseră toate vorbele acelea în ultimii șapte ani.
S-a întors spre sora lui.
— Nu.
— Atunci?
— La anul nu-ți mai dau nici doi.
Doina a râs.
— Ce?
— Dacă nu-ți plac, la anul îi plantezi singură.
— Marian!
— Ai teren la casa lui Nicu.
— Nu despre asta e vorba.
— Ba exact despre asta e vorba.
Doina a arătat spre mine.
— Ea te-a întors împotriva familiei tale.
Marian s-a uitat la mine.
Apoi din nou la sora lui.
— Nu. Ea doar s-a oprit din muncit pentru voi. Și a trebuit să muncesc eu ca să înțeleg.
Doina a trântit portbagajul.
— Ține-ți cartofii!
— Bine.
A urcat în mașină cu Nicu și au plecat fără niciun sac.
Marian nu a alergat după ei.
Asta a fost partea care m-a surprins cel mai mult.
În seara aceea am stat pe terasă.
Florile mele erau încă pline de culoare.
Marian s-a așezat lângă mine.
— De ce n-ai spus mai tare?
M-am uitat la el.
— Am spus.
A coborât privirea.
— Da.
Atât.
Nu aveam nevoie de un discurs.
În primăvara următoare n-a mai cumpărat trei saci de cartofi.
Am pus doar câteva rânduri pentru noi.
Marian le-a făcut singur.
Într-o dimineață a venit acasă cu un puiet de liliac în portbagaj.
L-a dus în grădină.
— M-am gândit că ar merge lângă gard.
— Merge.
— Aici?
I-am arătat un loc.
— Puțin mai spre dreapta.
A luat cazmaua și a început să sape.
Eu eram pe terasă cu cafeaua.
La un moment dat s-a uitat spre mine.
— Nu vii să mă ajuți?
Mi-am ridicat ceașca.
— Nu.
A zâmbit.
— Am zis și eu.
Și a continuat să sape.
Eu am rămas pe scaun.
După șapte ani, era prima primăvară în care priveam pe altcineva folosind cazmaua fără să simt că trebuie să mă ridic.