Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Obligații? am repetat.
— Da, obligații. Ești soția lui Cătălin. Când e nevoie de ajutor, familia se ajută.
— Dar când se pune masa, familia se selectează?
— Iar începi cu răutățile.
— Nu. Încerc doar să înțeleg regulamentul. La masă nu sunt familie, la nota de plată sunt.
— Doamne, ce femeie… a murmurat Aurelia. Cătălin, vorbește tu cu ea. Eu nu-mi stric aniversarea.
Mi l-a dat înapoi.
— Dana, ajunge.
— Sunt de acord.
— Atunci plătește.
— Nu.
Pentru prima dată a înțeles că nu negociam.
— Vorbești serios?
— Foarte.
— Și eu ce fac acum?
— Exact ce ați fi făcut dacă eu nu existam.
— N-am aproape opt mii de lei!
— Atunci nu trebuia să comanzi de aproape opt mii.
— Nu am comandat eu singur! Toată lumea a luat ce a vrut.
— Perfect. Atunci toată lumea poate plăti ce a vrut.
În spatele lui s-a auzit Mihaela:
— Ce se întâmplă?
Cătălin, deja furios, i-a răspuns:
— Dana nu vrea să plătească.
Și atunci s-a produs ceva ce mi-aș fi dorit să văd.
Dintr-odată, toată generozitatea familiei s-a terminat.
Mihaela putea să dea 600 de lei.
Un văr avea 400 cash.
Nepotul care venise cu iubita lui a spus că tocmai își plătise rata.
Vecina Aureliei s-a grăbit să precizeze că ea fusese invitată și nu venise pregătită să plătească.
Aurelia a izbucnit:
— Eu sunt sărbătorita! Acum vreți să-mi plătesc singură masa?
Managerul restaurantului nu avea nicio vină și niciun motiv să participe la scandalul lor.
Rezervarea era făcută de Cătălin.
Comenzile suplimentare fuseseră aprobate de el.
Nota trebuia achitată.
Atât.
Cătălin m-a mai sunat după zece minute.
— Transferă măcar 3.000.
— Nu.
— 2.000.
— Nu.
— Dana, îți dau banii luni!
Am râs.
— Ca după aniversarea tatălui tău?
A tăcut.
— Sau ca după ziua Mihaelei? Sau după aniversarea părinților tăi?
— Acum scoți toate mizeriile vechi?
— Nu sunt mizerii vechi. Sunt bani pe care i-am plătit eu.
— Suntem căsătoriți!
— Atunci de ce n-am fost la masa voastră?
A ridicat vocea:
— Pentru că mama nu te suportă! Asta voiai să auzi? Nu te-a vrut acolo! Dar eu sunt soțul tău și ți-am cerut să mă ajuți!
În bucătăria mea s-a făcut liniște.
Asta era, de fapt, propoziția pe care o așteptasem.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că ai spus-o în sfârșit fără ambalaj. Mama ta nu mă suportă, tu ai știut, ai fost de acord să mă lăsați acasă și tot tu ai promis banii mei.
— Nu am promis banii tăi!
— Atunci de unde știa mama ta că eu voi plăti?
N-a răspuns.
— Cătălin?
— Pentru că așa am făcut mereu.
— Exact.
Am închis.
Mai târziu am aflat cum s-a terminat aniversarea.
Nu cu muzică.
Nu cu fotografii lângă tort.
Cu telefoane scoase pe masă și rude care își verificau soldurile.
Din cei 7.860 de lei, o parte fusese deja acoperită prin avans. Pentru rest, Cătălin a pus tot ce mai avea pe card, Mihaela a transferat bani, doi veri au contribuit, iar Aurelia a fost nevoită să scoată bani din plicurile primite cadou.
Asta a durut-o cel mai tare.
Nu faptul că nu plătisem eu.
Faptul că aniversarea ei ajunsese să fie plătită chiar de oamenii care participaseră la ea.
Cătălin a intrat în casă după miezul nopții.
Nici nu și-a scos bine pantofii.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Ai făcut-o pe mama de râs la propria aniversare.
— Eu n-am fost acolo.
— Știi foarte bine ce vreau să spun.
— Nu, Cătălin. Mama ta a organizat o masă pe care nu și-o permitea, pentru oameni pe care i-a ales ea, iar tu ai promis că eu voi acoperi diferența. Spune-mi exact în ce punct am făcut eu ceva.
— Puteai să ajuți.
— V-am ajutat ani întregi.
— Și acum ți-ai găsit momentul să te răzbuni.
M-am ridicat.
— Nu m-am răzbunat. Pur și simplu n-am mai plătit.
— Din cauza unei invitații nenorocite!
— Nu. Din cauza felului în care gândești.
S-a uitat urât la mine.
— Ce vrei să spui?
— Că ți s-a părut perfect normal ca mama ta să-mi spună că nu mă vrea la masă, iar după trei ore să mă sune ca să-i achit masa.
— Este mama mea!
— Și eu sunt soția ta.
— Nu mă pune să aleg.
Am rămas câteva secunde uitându-mă la el.
— Cătălin, tu ai ales deja. Problema e că voiai ca eu să plătesc alegerea.
A doua zi dimineață, Aurelia mi-a trimis un mesaj lung.
Că banii m-au schimbat.
Că o femeie adevărată își sprijină soțul.
Că ea nu m-a considerat niciodată străină.
Ultima propoziție aproape m-a făcut să râd.
Am sunat-o.
— Dana, sper că ți-ai dat seama ce ai făcut aseară.
— Da. N-am achitat o masă la care nu am fost invitată.
— Ai umilit familia.
— Care familie?
A tăcut.
— Cea din care ieri mi-ați spus că nu fac parte?
— Eu n-am spus așa ceva.
— Mi-a spus Cătălin că nu mă suportați și de aceea nu m-ați vrut acolo.
Altă tăcere.
Apoi vocea ei s-a ascuțit.
— Și dacă e adevărat? Trebuie să-mi placă de tine ca să-mi ajuți băiatul?
Acolo am înțeles că nu exista nicio neînțelegere.
Femeia chiar considera că i se cuvine.
— Nu trebuie să vă placă de mine. Dar nici mie nu trebuie să-mi finanțez propria umilință.
— Vai, ce cuvinte mari!
— Atunci să o spun simplu: de azi înainte, nu mai plătesc nimic pentru dumneavoastră.
— O să vedem noi.
— Nu. Tocmai asta e partea pe care încă n-ați înțeles-o. Nu mai e nimic de văzut.
Am închis.
Cu Cătălin lucrurile au fost mai grele.
Nu pentru că nu înțelegea.
Ci pentru că înțelegea și nu-i convenea.
În următoarele zile mi-a spus că sunt zgârcită, ranchiunoasă, că „țin contabilitatea familiei” și că îl fac să arate prost în fața rudelor.
Atunci am făcut exact asta.
Am ținut contabilitatea.
Am luat extrasele mele din ultimii trei ani și am adunat mesele, cadourile și „diferențele” pe care urma să mi le dea înapoi.
Suma depășea 16.000 de lei.
Am pus foaia în fața lui.
— Uite de ce s-au obișnuit să creadă că plătesc.
S-a uitat la total.
— Acum îmi scoți ochii pentru fiecare leu?
— Nu. Îți arăt cât m-a costat să fiu „familie” numai când venea nota.
Nu a avut răspuns.
N-am divorțat a doua zi și nici n-am transformat o aniversare într-un final de telenovelă.
Dar ceva s-a schimbat definitiv.
Mi-am separat complet cheltuielile personale de orice cheltuială a familiei lui.
Nicio rezervare făcută de altcineva nu mai era problema mea.
Niciun cadou cumpărat „împreună” nu mai pleca de pe cardul meu până când Cătălin nu punea partea lui.
Și, mai ales, nimeni nu mai putea promite bani în numele meu.
Aurelia a fost furioasă luni întregi.
Apoi s-a întâmplat ceva interesant.
Petrecerile lor s-au ieftinit.
Ziua Mihaelei s-a ținut acasă.
La următoarea aniversare a Aureliei n-a mai existat salon privat, tort de sute de lei și masă pentru aproape douăzeci de oameni.
Au rezervat o masă mică.
Și fiecare știa dinainte cine plătește.
Eu n-am fost invitată nici atunci.
De data aceea chiar nu m-a deranjat.
Cătălin m-a întrebat în dimineața respectivă:
— Nu vii?
M-am uitat la el.
— M-a invitat mama ta?
A tăcut.
— Atunci nu.
— Bine.
A plecat.
Și, pentru prima dată în toți anii aceia, nu mi-a trimis nicio fotografie cu nota.
Asta era tot ce voiam.
Nu să mă iubească Aurelia.
Nu să mă roage să vin.
Nu să-mi mulțumească pentru banii din trecut.
Voiam doar să dispară regula după care eram străină când se făcea lista invitaților și deveneam familie când venea ospătarul cu nota.
Pentru că dacă nu sunt suficient de apropiată ca să am un scaun la masa voastră, cu siguranță nu sunt suficient de apropiată ca să o plătesc.