Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a tras un scaun.
— Bine. Hai să nu facem o tragedie din asta.
M-am uitat la el.
— Femeia asta s-a prefăcut că moare de cancer în casa mea, eu am spălat-o, am hrănit-o și am dus-o la baie, iar tu te culci cu ea. Ce parte ți se pare prea mică pentru o tragedie?
— Nu te-am pus eu s-o speli.
Am rămas nemișcată.
Simona s-a întors spre el.
— Radu!
— Ce? A făcut-o pentru că a vrut.
Atunci am înțeles ceva.
Nu-i părea rău.
Era doar speriat că fusese prins.
— Continuă, i-am spus. Te rog. În dimineața asta pari foarte sincer.
S-a ridicat.
— Relația noastră nu mai mergea de mult.
— Interesant. Mie ai uitat să-mi spui.
— Cu tine nu se poate discuta.
— Dar se poate inventa cancer.
Simona și-a acoperit fața.
— A fost ideea lui.
Radu s-a întors fulgerător.
— Nu începe.
— Tu ai venit cu povestea!
— Și tu ai acceptat-o!
— Pentru că mi-ai spus că divorțezi!
Am lăsat tăcerea să lucreze.
Apoi am întrebat:
— De ce trebuia să locuiască aici?
Niciunul nu mi-a răspuns.
— Pentru aventură aveați hoteluri. Pentru minciuni aveați telefoane. De ce trebuia să stea cinci săptămâni în casa mea?
Radu și-a încrucișat brațele.
— Pentru că aveam nevoie de timp.
— Pentru ce?
— Să rezolv niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Problemele atelierului.
Am zâmbit.
— În sfârșit.
Fața lui s-a schimbat.
Simona s-a uitat nedumerită.
— Ce atelier?
M-am ridicat și am adus dosarul pe care îl țineam în bufet.
Radu l-a recunoscut.
— De unde ai ăla?
— Din casa mea.
— Ai umblat prin lucrurile mele?
— Nu. Am umblat prin ale mele.
Am scos notificarea băncii.
— De ce ai cerut informații despre evaluarea casei?
Simona s-a întors spre el.
— Ce casă?
— Asta.
— Mi-ai spus că Adriana vrea s-o vândă.
M-am uitat la ea.
— Eu?
Simona părea sincer uluită.
Radu lovi masa cu palma.
— Nu mai vorbi!
— Ba să vorbească, am spus. În sfârșit începe să-mi fie de folos.
Simona se ridică.
De data aceasta uitase complet că trebuia să fie bolnavă.
— Mi-ai spus că divorțul era stabilit. Că ea știe de datorii și că o să te ajute cu atelierul înainte să vă despărțiți.
Am râs.
— Radu, ce soție generoasă mi-ai inventat.
— Atelierul este în dificultate. Atât.
— Cât?
— Nu contează.
Am scos următoarea foaie.
— Aproape trei sute de mii de lei?
A pălit.
Simona s-a întors spre el.
— Mi-ai spus optzeci de mii.
— Taci odată!
— Nu-mi mai spune să tac!
Acum se certau ei.
Și pentru prima dată în cinci săptămâni eu nu mai aveam nimic de făcut pentru Simona.
Nici ceai.
Nici supă.
Nici braț până la baie.
Doar ascultam.
Radu ascunsese luni întregi situația atelierului. Avea furnizori neplătiți, rate restante și un credit pe care abia îl mai putea susține.
Casa în care locuiam fusese cumpărată de mine cu patru ani înainte să-l cunosc.
Era bunul meu.
Și tocmai de aceea îl interesa.
— Ai fotografiat actele casei? l-am întrebat.
— Voiam doar să văd ce variante avem.
— Noi?
— Suntem căsătoriți!
— Ciudat. Când o sărutai pe Simona la două dimineața nu păreai atât de preocupat de căsnicie.
A strâns din maxilar.
Am mai scos o foaie.
Era un model de procură pe care îl găsisem descărcat pe laptopul din sufragerie.
Datele mele erau deja completate.
Lipseau doar semnătura și data.
— Ce este asta?
Radu nu răspunse.
Simona se apropie.
Citi.
— Ce voiai să faci?
— Nimic fără acordul ei.
— Atunci de ce ai completat-o?
— Era un model!
Am împins hârtia spre el.
— Cum urma să-mi obții acordul?
Tăcere.
Și atunci Simona a spus:
— De asta trebuia să mai stau?
Radu s-a întors spre ea.
— Termină.
— Mi-ai spus că trebuie să mai așteptăm până rezolvi actele.
M-am uitat la amândoi.
În sfârșit înțelegeam.
Boala Simonei nu fusese doar acoperirea aventurii.
Prezența ei în casă îi oferea lui Radu un motiv să mă țină ocupată, obosită și preocupată de altcineva în timp ce el încerca să-și rezolve problemele financiare.
— Și după ce „rezolvai actele”? am întrebat.
Simona a răspuns înaintea lui.
— Plecam.
Radu a înjurat printre dinți.
— Unde?
Simona și-a ridicat bărbia.
— Împreună.
M-am uitat la soțul meu.
— Deci eu rămâneam cu riscul pe casă, iar voi plecați împreună?
— Nu asta urma să se întâmple.
— Atunci spune tu ce urma să se întâmple.
N-a putut.
Am închis dosarul.
— Acum puteți pleca amândoi.
Radu a râs disprețuitor.
— Și unde crezi că mă duc? Asta este și casa mea.
— Nu, Radu. Asta este casa în care ai locuit cu mine. Proprietatea este altă discuție și o vom purta prin avocați.
— Nu mă dai tu afară ca pe un câine.
— N-am spus asta.
Mi-am luat telefonul.
— Am spus că eu nu mai discut cu tine fără avocat.
Simona s-a dus să-și strângă lucrurile.
De data aceasta a urcat scările atât de repede încât aproape am râs.
Radu a rămas în bucătărie.
— Arunci șase ani pentru o greșeală.
M-am uitat la pantof.
— O greșeală?
Am început să număr pe degete.
— Ai reluat relația cu fosta soție. Ați inventat un cancer. Ai adus-o în casa mea. M-ai lăsat să o îngrijesc. Mi-ai ascuns datoriile. Te-ai interesat de casa mea. Ai pregătit documente. Și plănuiai să pleci cu ea.
M-am apropiat.
— Care dintre astea este greșeala? Pentru că mie îmi ies cam cinci săptămâni de decizii.
N-a mai răspuns.
În ziua aceea am sunat avocatul.
În săptămâna următoare am depus cererea de divorț.
Radu a încercat să mă convingă că nu intenționase niciodată să facă ceva fără semnătura mea.
Poate.
Dar pentru mine nu mai conta până unde ar fi mers.
Conta că pornise pe acel drum.
Atelierul lui era într-o situație mult mai proastă decât recunoscuse. În lunile următoare a fost obligat să vândă o parte din echipamente și să-și restrângă activitatea.
Simona nu a rămas cu el.
M-a sunat după aproape o lună.
— Adriana, eu chiar nu știam tot.
— Știai că e soțul meu?
Tăcere.
— Da.
— Știai că nu ai cancer?
— Evident.
— Știai că te țineam de braț când mergeai la baie deși puteai merge singură?
A început să plângă.
— Da.
— Atunci nu-mi cere să te declar nevinovată doar pentru că Radu te-a mințit mai mult decât mă mințeai tu pe mine.
Am închis.
Cu Radu a fost și mai simplu.
La ultima încercare de împăcare mi-a spus:
— Am pierdut tot.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Ai pierdut ce ai încercat să păstrezi prin minciună. Nu este același lucru.
Divorțul s-a încheiat.
Casa a rămas a mea, potrivit situației juridice stabilite.
Radu a rămas cu atelierul lui și cu problemele pe care încercase să le împingă spre mine.
Iar eu am rămas singură în casa în care, timp de cinci săptămâni, două persoane mă făcuseră să cred că bunătatea mea era prostie.
La câteva luni după divorț, am găsit pantoful Simonei într-o cutie din debara.
Îl păstrasem.
L-am pus din nou pe masa din bucătărie.
În exact același loc.
M-am uitat la el și am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că un pantof pierdut stricase o minciună la care doi oameni munciseră cinci săptămâni.
Apoi l-am aruncat.
Nu sărutul lor fusese lucrul care mă revoltase cel mai mult.
Nici măcar aventura.
Cel mai rău fusese să aflu că, în timp ce eu ridicam o femeie perfect sănătoasă din pat și o conduceam de braț până la baie, soțul meu se pregătea să-mi folosească încrederea ca să-și salveze afacerea și apoi să plece cu ea.
Simona își pierduse un pantof în noaptea aceea.
Radu pierduse ceva mult mai greu de recuperat.
Încrederea femeii care, până atunci, ar fi făcut aproape orice pentru el.