Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria a dormit prost.
Știam pentru că o auzeam plimbându-se prin camera ei.
Dimineața, însă, apăruse deja o altă problemă.
— Nu mai merge nimeni nicăieri, declară ea. Petru are tensiunea mare.
Bunicul își bău cafeaua.
— Am tensiunea foarte bună.
— Te doare spatele.
— Mă doare de cincisprezece ani.
— Laboratoarele astea private sunt niște hoți!
Petru lăsă ceașca.
— Maria, dacă mai găsești încă un motiv pentru care să nu fac testul, încep să cred că Mara este cel mai deștept om din casa asta.
Sorin nu mai râdea.
— Mamă, ce se întâmplă?
— Nimic!
— Atunci vii cu noi.
— Eu de ce?
— Pentru că aseară aproape mi-ai smuls mâneca atunci când tata a spus că face testul.
Maria se întoarse spre mine.
— Tu l-ai învățat pe copil să spună prostiile alea!
— Nu.
— Minți!
Mara îmi strânse mâna.
— Eu am spus.
Maria se repezi verbal asupra ei:
— Tu să nu te mai bagi în lucrurile oamenilor mari!
Petru se ridică.
— Nu mai țipa la copil.
Pentru prima dată, Maria tăcu.
Am plecat spre Pitești.
La laborator s-au făcut două recoltări.
Mara cu Sorin.
Sorin cu Petru.
Când asistenta pregătea a doua probă, Maria se lăsă brusc pe un scaun.
— Mi-e rău!
Sorin sări.
— Mamă!
— Nu pot respira.
Mara se sperie.
— Chemați ambulanța!
Asistenta se ridică imediat.
— Sigur. Sun la 112.
Maria deschise ochii.
— Nu!
Toți o privirăm.
— Adică… nu e nevoie. Mi-a trecut.
Petru își suflecă mâneca.
— Luați proba.
Maria începu să plângă.
— Petre, te rog.
Bunicul se întoarse spre ea.
— Patruzeci de ani nu m-ai rugat niciodată așa.
Își întinse brațul.
— Acum chiar vreau rezultatul.
În următoarele zile, lucrurile s-au înrăutățit.
Nu pentru mine.
Pentru Maria.
Am mutat lada de sub pat.
Nu erau boxeri acolo.
Nici măcar nu exista suficient spațiu ca cineva să-i fi împins atât de adânc pe cât pretinsese ea.
Apoi Florica făcu greșeala care rupse totul.
Venise s-o consoleze pe Maria și, crezând că eu sunt în curte, îi spuse:
— Ți-am zis să nu-i pui sub pat. Trebuia să-i lași în baie.
Eram în hol.
Sorin era în spatele meu.
Amândoi am auzit.
Florica ieși din cameră și încremeni.
— Ce-ai spus? întrebă Sorin.
— Nimic.
— Repetă.
— Ai auzit greșit.
Maria ieși imediat.
— Las-o în pace!
Sorin se uită când la sora lui, când la mama lui.
— Voi i-ați pus?
— Nu!
Florica începu să plângă.
— Eu n-am vrut!
Maria îi aruncă o privire care ar fi putut tăia sticla.
— Taci!
Dar era prea târziu.
Sorin se apropie de mama lui.
— Ai încercat să mă faci să cred că soția mea mă înșală?
Maria ridică bărbia.
— Am încercat să-ți deschid ochii.
— Cu o minciună?
— Femeia asta te-a întors împotriva familiei tale!
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Care familie, Maria? Cea în care îmi plantezi lenjerie bărbătească în dormitor?
— Tu ai venit aici cu mâna goală!
— Am venit ca soția fiului dumitale.
— Exact. Soția. Nu stăpâna casei.
Sorin izbucni:
— Mamă, ajunge!
Ea se întoarse spre el.
— Pentru asta te-am crescut? Să ridici vocea la mine pentru ea?
— „Ea” este soția mea.
Maria râse.
— Până vin rezultatele.
Sorin o privi lung.
— Da. Până vin rezultatele.
Trei zile mai târziu, le-am primit.
Ne-am adunat din nou în aceeași curte.
De data aceasta nu mai era sărbătoare.
Petru ceruse ca plicurile să fie deschise în fața tuturor celor care fuseseră prezenți când fusesem acuzată.
— Dacă Elena a fost făcută de rușine în fața familiei, adevărul se spune tot în fața familiei.
Primul rezultat era al Marei.
Sorin îl citi.
Apoi îl mai citi o dată.
Probabilitatea de paternitate depășea 99,99%.
Mara era fiica lui.
Maria murmură:
— Bine. Atunci s-a terminat.
Petru puse mâna pe al doilea plic.
— Nu.
Maria se ridică.
— Nu mai are rost.
— Pentru mine are.
— Petre…
— Stai jos.
A deschis plicul.
Am văzut momentul în care a înțeles.
Nu a țipat.
Nu a lovit masa.
Doar a rămas cu foaia în mâini.
Sorin se apropie.
— Tată?
Petru îi întinse rezultatul.
Sorin citi.
Fața i se schimbă.
— Mamă…
Maria începu să plângă.
— Eu te-am crescut!
Sorin ridică ochii.
— Ce înseamnă asta?
Petru răspunse în locul ei.
— Înseamnă că biologic nu ești fiul meu.
Sorin se lăsă pe scaun.
Florica își duse mâna la gură.
Maria încercă să se apropie de Petru.
— Eram tânără. Tu erai plecat cu lunile. Am făcut o greșeală.
Petru o privi.
— O greșeală?
— S-a întâmplat o singură dată.
— Și după aceea ai mințit patruzeci de ani.
— Dar tu l-ai crescut!
Petru arătă spre mine.
— Iar ieri ce spuneai despre copilul Elenei?
Maria tăcu.
— Spune!
— Eram furioasă.
— Nu. Spune ce ai spus despre „sânge străin”.
N-a răspuns.
Petru s-a apropiat de Sorin.
— Uită-te la mine.
Sorin avea ochii umezi.
— Tată…
— Eu te-am ținut în brațe când aveai febră. Eu te-am dus în prima zi la școală. Eu te-am învățat să conduci. Eu am stat lângă tine când ți s-a născut fata.
A arătat spre rezultatul ADN.
— Hârtia asta îmi spune cine ți-a dat sângele. Nu-mi spune cine ți-a fost tată.
Maria începu să plângă și mai tare.
Petru se întoarse spre ea.
— Dar despre tine îmi spune destule.
Pentru prima dată, nimeni n-a sărit s-o consoleze.
Apoi Sorin s-a apropiat de mine.
— Elena…
— Nu.
— Lasă-mă măcar să vorbesc.
— Ai vorbit la masă.
A coborât privirea.
— Am fost furios.
— M-ai strâns de braț.
— Știu.
— Ai vrut să mă dai afară.
— Mama…
— Nu mai spune „mama”.
S-a oprit.
— Mama ta a mințit. Tu ai ales să o crezi.
— Avea boxerii.
Am râs fără pic de veselie.
— Exact. O pereche de chiloți aruncată pe masă a valorat mai mult decât cincisprezece ani în care am dormit lângă tine.
Nu răspunse.
— Știi care a fost partea cea mai urâtă, Sorin?
— Elena…
— Nici măcar nu m-ai întrebat dacă este posibil. Nu te-ai uitat sub pat. Nu te-ai întrebat de unde au apărut. Ai văzut că mama ta mă scuipă cu vorbe și ai vrut imediat să mă ajuți să mă simt murdară.
Mara se lipi de mine.
Sorin o privi.
— Ce facem acum?
— Eu și Mara plecăm.
— Pentru cât timp?
— Definitiv.
A ridicat capul.
— Divorțezi pentru o ceartă?
— Nu divorțez pentru o ceartă.
M-am apropiat suficient cât să nu fie nevoie să ridic vocea.
— Divorțez pentru că, atunci când cineva a încercat să-mi distrugă demnitatea, soțul meu nu s-a pus lângă mine. S-a pus lângă cel care mă distrugea.
Maria izbucni:
— Vezi? Asta a vrut de la început!
Sorin se întoarse spre ea.
— Taci.
Maria încremeni.
— Ce-ai spus?
— Am spus să taci.
— Eu sunt mama ta!
Sorin ținea încă rezultatul în mână.
— Și ea era soția mea.
Maria rămase fără replică.
Mi-am luat geanta.
Petru m-a oprit la poartă.
— Elena.
M-am întors.
— Îmi pare rău că n-am oprit porcăria asta de la primul cuvânt.
Am dat din cap.
Nu aveam nevoie de încă un discurs.
Două săptămâni mai târziu, eu și Mara ne-am mutat într-un apartament mic din Pitești.
Am depus actele de divorț.
Sorin a încercat să mă convingă să mă întorc, dar nu m-am întors.
Petru a rămas în legătură cu el. Pentru el, Sorin continua să fie fiul pe care îl crescuse.
Maria însă nu mai conducea familia.
Florica recunoscuse că ea cumpărase boxerii la cererea mamei sale. Planul fusese simplu: să creeze un scandal suficient de mare încât Sorin să mă alunge și Maria să demonstreze din nou că în casa aceea ultimul cuvânt îi aparținea ei.
Numai că alesese cea mai proastă armă posibilă.
Sângele.
Pentru că atunci când a cerut ca al meu copil să dovedească cui aparține, o fetiță de opt ani a pus cea mai simplă întrebare dintre toate:
Dacă sângele este atât de important, de ce nu-l verificăm pe al tuturor?
Iar întrebarea aceea nu mi-a distrus mie familia.
Doar a arătat ce era deja distrus.