Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
La ora nouă și două minute, a doua zi dimineață, Andrei a intrat în sufragerie.
Singur.
— Unde sunt Ioana și copiii? am întrebat.
— La mama.
— Cheamă-le.
S-a uitat urât la mine.
— Elena, dacă ai de gând să faci o scenă…
— Cheamă-le.
— Nu o să-mi expun copiii la isterii.
M-am uitat la el.
— Tocmai despre copii trebuie să vorbim.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.
Foarte puțin.
Dar suficient.
— Ce vrei să spui?
Am scos mapa din geantă.
Andrei s-a uitat la ea.
— Ce-i aia?
— Răspunsul la o întrebare pe care trebuia să ți-o pun acum doi ani.
N-a mai spus nimic.
— Ce s-a întâmplat cu embrionii noștri, Andrei?
Fața i s-a golit.
— Ce?
— Ultimii embrioni. Ce s-a întâmplat cu ei?
— Elena, am discutat asta.
— Nu. Tu mi-ai spus ceva, iar eu te-am crezut.
— Procedura a eșuat.
— Nu asta te-am întrebat.
M-am apropiat.
— Mi-ai spus că embrionii rămași nu mai puteau fi folosiți și că procedura de păstrare fusese încheiată.
— Pentru că așa a fost.
— Minți.
A ridicat vocea.
— Nu începe!
Am pus mapa pe masă.
— Am verificat.
N-a atins-o.
— Ce ai verificat?
— Tot ce tu ai fost convins că nu voi verifica niciodată.
Atunci s-a dus spre telefon.
— Plec.
— Sun-o pe Ioana.
— Nu.
— Atunci o sun eu.
Am format numărul.
Ioana a răspuns după câteva secunde.
— Ce vrei?
— Vino aici cu copiii.
— Elena…
— Dacă Andrei ți-a spus adevărul despre copiii aceia, n-ai absolut nimic de pierdut venind.
Tăcere.
Andrei a venit spre mine.
— Închide telefonul.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Pentru că nu o mai implici pe Ioana în nebunia ta.
Din telefon s-a auzit vocea surorii mele.
— Vin.
Patruzeci de minute mai târziu, Ioana a intrat cu gemenii.
Mariana era cu ea.
— Sper că ești mulțumită, a spus soacra mea. Ai chemat doi nou-născuți aici pentru circul tău.
— Nu eu i-am adus prima dată la un circ. Fiul dumneavoastră i-a adus aseară la aniversarea căsătoriei lui.
— Ai grijă cum vorbești!
— Mamă, taci puțin, a spus Andrei.
Mariana a încremenit.
Nu-i vorbea niciodată astfel.
Ioana s-a uitat când la mine, când la el.
— Ce se întâmplă?
Am deschis mapa.
— Înainte să-ți spun, vreau să te întreb ceva. Ce ți-a spus Andrei despre embrionii folosiți pentru sarcina ta?
Ioana a clipit.
— Ce legătură are asta?
— Răspunde.
— Că proveneau dintr-un program de donare.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Și nu ai întrebat niciodată cine erau donatorii?
— Mi s-a spus că informația este confidențială.
M-am uitat la Andrei.
El nu mai avea nimic din aroganța serii precedente.
— Și ți-a spus că eu știam?
— Mi-a spus că nu ai nicio legătură cu procedura.
Am împins raportul spre ea.
— Atunci citește.
Ioana s-a uitat la prima pagină.
Apoi la a doua.
— Nu înțeleg.
— Ba da.
— Elena…
— Sunt copiii mei biologici.
Mariana a scos un sunet scurt.
Ioana a rămas nemișcată.
— Ce?
— Embrionii folosiți pentru sarcina ta au fost creați în timpul tratamentelor mele cu Andrei.
A privit raportul din nou.
— Nu.
— Testarea genetică o confirmă.
S-a întors spre Andrei.
— Spune-i că minte.
El n-a răspuns.
— Andrei!
— Lucrurile sunt mai complicate.
Ioana aproape că a țipat.
— Spune-i că minte!
— Nu minte.
Mariana s-a prins de marginea mesei.
Ioana a făcut un pas înapoi.
Unul dintre copii a început să scâncească.
Ea l-a strâns instinctiv la piept.
— Mi-ai spus că sunt embrioni donați.
— Ioana, ascultă-mă…
— Mi-ai spus că Elena nu mai putea avea copii și că embrionii aceia nu aveau nicio legătură cu ea!
Am simțit furia ridicându-se în mine.
— Mie mi-a spus că nu mai există.
Ioana s-a uitat la mine.
Atunci am înțeles.
Sora mea mă trădase.
Avusese o relație cu soțul meu.
Acceptase să construiască o familie cu el.
Dar nici ea nu știa tot.
Andrei ne spusese două minciuni diferite.
Una pentru fiecare femeie.
— De ce? am întrebat.
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că nu mai puteam continua cum trăiam.
— Asta nu este un răspuns.
— Tu nu mai voiai să încerci!
— După ani de tratamente!
— Eu voiam copii!
— Și atunci ai decis să-i faci cu embrionii mei fără să-mi spui?
Mariana a intervenit:
— Dar sunt și copiii lui!
M-am întors spre ea.
— Și asta îi dă dreptul să decidă singur ce se întâmplă cu materialul meu genetic?
— Eu nu știu legile astea…
— Nici eu nu le știam. De aceea mi-am luat avocat.
Andrei a ridicat capul brusc.
— Avocat?
— Da.
— Pentru divorț?
— Și pentru restul.
Pentru prima dată l-am văzut speriat.
Ioana plângea.
— Eu i-am purtat nouă luni.
M-am uitat la ea.
— Știu.
— Eu i-am născut.
— Știu.
— Nu poți să vii acum și să mi-i iei.
Asta m-a lovit mai tare decât mă așteptasem.
M-am apropiat, dar m-am oprit la distanță.
— Nu am venit să-ți smulg copiii din brațe.
Ioana mă privea printre lacrimi.
— Atunci ce vrei?
— Adevărul. Și vreau ca nimeni să nu mai ia nicio decizie despre ei în baza minciunilor lui.
Andrei a râs amar.
— Uitați-vă la voi. Acum sunteți împotriva mea?
M-am întors.
— Nu.
Am arătat spre Ioana.
— Ea este sora care s-a culcat cu soțul meu.
Apoi spre el.
— Tu ești soțul care a mințit două femei și a folosit copiii ca să o umilească pe una dintre ele.
Ioana și-a coborât capul.
— Nu suntem o echipă. Doar că, pentru prima dată, minciunile tale au ajuns în aceeași cameră.
N-a mai răspuns.
Am scos al doilea document.
— Și mai este ceva.
Andrei s-a încordat.
— Formularul prin care ar fi trebuit să-mi dau acordul.
L-am pus în fața lui.
— Semnătura asta nu este a mea.
Ioana și-a dus mâna la gură.
Mariana s-a uitat la fiul ei.
— Andrei…
— Nu acum, mamă.
— Tu ai făcut asta?
— Am spus nu acum!
— Răspunde-i, am spus.
A lovit masa.
— Am vrut o familie! Este atât de greu de înțeles?
— Nu.
Am dat încet din cap.
— Este foarte ușor de înțeles. Ai vrut o familie atât de mult încât ai decis că niciuna dintre femeile din ea nu trebuie să aibă dreptul să aleagă.
S-a făcut liniște.
Aceea a fost prima dată când Andrei n-a mai avut o replică.
În săptămânile care au urmat, lucrurile n-au devenit frumoase.
Au devenit clare.
Am continuat divorțul.
Andrei a plecat din casa bunicii mele.
Situația embrionilor și documentelor a ajuns la avocați și la instituțiile competente.
Iar în privința gemenilor, n-am făcut ceea ce Andrei se așteptase probabil să fac.
Nu i-am folosit pentru răzbunare.
Ioana îi purtase, îi născuse și îi îngrijea.
Eu eram mama lor biologică.
Ce însemna asta juridic și cum urma să arate viața lor nu avea să fie decis într-o ceartă de familie.
Relația mea cu Ioana nu s-a reparat.
Nici nu putea.
Într-o zi mi-a spus:
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Crezi că mă vei ierta?
Am privit-o.
— Nu știu.
Și acela a fost adevărul.
Nu i-am oferit o împăcare frumoasă doar pentru că Andrei ne mințise pe amândouă.
Ea tot alesese să aibă o relație cu soțul meu.
Doar că acum exista ceva mai important decât ura dintre noi.
Doi copii.
Ultima discuție cu Andrei am avut-o când a venit să-și ia ultimele cutii.
Stătea în holul casei în care, cu numai câteva săptămâni înainte, îmi ordonase să-mi strâng eu lucrurile.
— Elena…
— Ce?
— Chiar arunci zece ani pentru asta?
M-am uitat la el.
— Eu?
A tăcut.
— Tu ai intrat la aniversarea noastră cu sora mea și cu doi copii în brațe. M-ai pus în fața familiei tale și mi-ai spus că ea ți-a dat ceea ce eu n-am fost în stare să-ți dau.
Am făcut un pas spre el.
— Iar copiii aceia proveneau din embrionii noștri.
Și-a coborât ochii.
— Am greșit.
— Nu. Ai planificat.
A ridicat privirea.
— Ce vrei de la mine?
De data aceasta am zâmbit.
— Nimic.
I-am deschis ușa.
— Și tocmai asta n-ai înțeles niciodată.
Andrei și-a luat cutia și a plecat.
Am închis ușa.
Casa a rămas a mea.
Divorțul a mers înainte.
Relația cu sora mea a rămas ruptă.
Iar situația copiilor urma să fie stabilită cu grijă, legal, fără ca vreunul dintre noi să-i transforme din nou în arme.
Andrei venise la aniversarea noastră convins că îmi aduce dovada că eu eșuasem.
Nu știa că ținea în brațe chiar dovada celei mai mari minciuni pe care mi-o spusese vreodată.