Andreea și-a șters mâinile pe șorț și a împins un dosar spre soacră.
— Ia citește.
Elena a deschis hârtia.
Chipul i s-a schimbat.
— Ce e asta?
— Avocatul meu, a spus Andreea calm. Înregistrarea este nulă. Fără acordul meu, nu valorează nimic.
Liniște.
Mihai și-a dus mâna la frunte.
— Nu se poate… a murmurat Elena.
— Se poate. Și deja se întâmplă.
— Mihai mi-a promis!
— Promisiunile fără lege nu valorează nimic.
Andreea nu ridica vocea.
Dar fiecare cuvânt lovea.
— Treizeci de ani am stat lângă acest bărbat. Am muncit, am strâns bani, am construit casa asta. Nu pentru ca cineva să vină și să decidă în locul meu.
Elena a încercat să protesteze, dar Andreea nu i-a mai dat voie.
— Vrei cameră? Eu am vrut liniște. Și asta o să am.
Mihai a încercat să spună ceva.
— Mihai, a spus ea calm. Ai de ales.
El a tăcut.
Și atunci Andreea a știut.
În câteva zile, actele au fost finalizate.
Înregistrarea a fost anulată.
Elena a plecat furioasă.
Iar în casă s-a făcut… liniște.
Într-o seară, Andreea stătea pe balcon.
Apusul colora cerul.
Mihai a venit lângă ea.
— Îmi pare rău… a spus încet.
Ea nu l-a privit.
— Nu e doar despre greșeală. E despre respect.
El a dat din cap.
Pentru prima dată… înțelegea.
Andreea a inspirat adânc.
Casa rămăsese a lor.
Dar mai important…
ea își recăpătase demnitatea.
Și de data asta, nimeni nu avea să i-o mai ia.