Un miros greu m-a izbit imediat — umezeală, aer stătut.
Am coborât încet treptele. Lumina era slabă, dar suficientă cât să văd.
Și atunci am înțeles.
Nu era nimic îngrozitor în sensul în care mă temusem.
Era… un loc al durerii.
O canapea veche, o pătură împăturită cu grijă. Rafturi pline cu albume. Fotografii cu soția lui Daniel peste tot. Desene făcute de copii. Cutii etichetate. Un set mic de ceai pentru joacă. Un cardigan pe un scaun. O pereche de cizme de femeie lângă perete. Un televizor vechi cu DVD-uri.
O țeavă picura într-o găleată. Pe perete se vedeau urme de apă.
Andreea a zâmbit.
— Aici stă mami.
Am înghițit greu.
— Ce vrei să spui, iubito?
— Tati ne aduce aici ca să fim cu ea.
Maria și-a strâns jucăria.
— O vedem pe mami la televizor.
— Și tati vorbește cu ea, a adăugat Andreea.
M-am apropiat de televizor. DVD-urile aveau etichete: „Zoo”, „Ziua Andreei”.
Pe masă era un caiet deschis. Nu voiam să citesc, dar am văzut o propoziție: „Mi-aș dori să fii aici.”
Atunci am auzit ușa de la intrare.
— Fetelor? a strigat Daniel.
— Tati! I-am arătat-o pe mami! a răspuns Andreea.
Pașii lui s-au oprit. Apoi a coborât în grabă.
Când a văzut ușa deschisă, a încremenit.
— Ce ai făcut? a spus, pe un ton care a speriat-o pe Andreea.
M-am pus în fața fetelor.
— Nu vorbi așa.
Și-a dus mâinile la cap.
— De ce e deschis aici?
— Pentru că fiica ta mi-a spus că mama ei locuiește aici.
Fața i s-a schimbat complet. Furia a dispărut, lăsând loc unei dureri adânci.
Am trimis fetele la televizor și m-am întors spre el.
— Explică.
— Urma să-ți spun…
— Când?
A tăcut.
S-a așezat pe trepte.
— După ce a murit… toți îmi spuneau să fiu puternic. Și am fost. Am mers la muncă, am avut grijă de fete… dar înăuntru eram gol. Am pus lucrurile ei aici pentru că nu puteam să le arunc. Apoi fetele au început să întrebe… și le-am adus aici. Ne uitam la poze. Vorbeam despre ea.
— Andreea crede că mama ei locuiește în subsol.
A închis ochii.
— Știu.
— Știai?
— Nu la început. Dar… n-am corectat-o cum trebuia.
— Asta nu e un lucru mic.
Am respirat adânc.
— De ce te-ai însurat cu mine?
— Pentru că te iubesc.
— Sau pentru că aveai nevoie de cineva care să te ajute să duci viața asta mai departe?
A ezitat.
— Ambele.
M-a durut sinceritatea lui.
— Mi-ai cerut să construiesc ceva real, dar ai ascuns o cameră plină de durere. Fetele au nevoie de amintiri, nu de un loc unde cred că mama lor trăiește.
A tăcut.
— Nu trebuie să o uiți, i-am spus mai blând. Dar trebuie să încetezi să o mai ții „aici”. Și… ai nevoie de ajutor.
În acea noapte, am coborât singură. Am luat o fotografie. Soția lui râdea, ținând-o pe Andreea în brațe.
Când Daniel a coborât, i-am spus:
— Ea nu locuiește aici. Doar durerea ta.
A doua zi, i-a așezat pe fete la masă.
— Mami nu locuiește în subsol.
Andreea s-a uitat nedumerită.
— Dar o vedem acolo…
— Vedeți lucrurile ei. Amintirile. Dar mami este în inimile voastre.
Andreea a tăcut puțin.
— Mai putem să vedem filme cu ea?
— Da, sigur.
O săptămână mai târziu, țeava a fost reparată. Pe frigider era numărul unui psiholog. Ușa subsolului a rămas descuiată.
Eu sunt încă aici. Deocamdată.
Unele căsnicii se destramă cu scandal. A noastră… s-a crăpat în liniște, într-un subsol umed.
Dar acum, cel puțin, nimeni nu mai trăiește într-o minciună.