Am deschis scrisoarea pe terasa din spatele casei. Scrisul lui era același, familiar:
„Iulia,
Nu am atins pe nimeni altcineva. Îți jur. Nu a existat nicio aventură.
Când am primit diagnosticul, am știut ce ar însemna pentru tine. Ai fi rămas. M-ai fi îngrijit, m-ai fi privit cum mă sting… și asta te-ar fi distrus și pe tine.
Mi-ai dat deja toată viața ta. Nu puteam să-ți cer mai mult.
Aveam nevoie ca tu să trăiești. Să mă urăști suficient cât să poți pleca.
Îmi pare rău.
Dacă citești asta, înseamnă că ai reușit. Că ai trăit.
Te-am iubit până la capăt.
— Radu”
Am rămas nemișcată, cu scrisoarea în poală. Nu am plâns imediat. Doar am respirat.
A doua zi i-am chemat pe Gina și pe Alex. Le-am întins scrisoarea.
Alex a fost primul care a vorbit:
— Ne-a lăsat să credem că e un om îngrozitor…
— Era pe moarte, am spus încet. Și a vrut să mă țină departe de asta.
— A crezut că te protejează, a spus Gina, ștergându-și lacrimile.
— Poate… dar mi-a luat dreptul de a alege. Și m-a lăsat cu vina.
O săptămână mai târziu, Alex a venit din nou, cu un plic.
— Tata a schimbat testamentul. Șarlota l-a ajutat.
Înăuntru era actul cabanei noastre de la lac — locul unde mergeam în fiecare vară.
Pe el era lipit un bilețel:
„Ține lumina aprinsă la prânz, iubirea mea.
Poate copiii se vor întoarce.
Poate vei mai privi apa.
Eu voi fi acolo… doar că nu mă vei vedea.”
Am citit de două ori.
Vântul bătea ușor prin curte.
— A plecat… ca eu să pot rămâne, am spus încet.
— Ai rămas, mamă, a spus Alex.
Și, pentru prima dată în cinci ani, am simțit că poate… chiar așa a fost.