Pentru o clipă, nu am înțeles ce a spus.
— Poftim?
Doctorul a oftat adânc și s-a ridicat.
— Am asistat la nașterea copilului ei acum câteva luni. Același tip de situație. Același nume trecut ca tată.
Simțeam cum mi se taie respirația.
— Nu… nu e posibil.
Femeia – Ioana – a zâmbit amar.
— Exact asta mi-a spus și mie Radu. Că sunt singura.
M-am uitat la copilul meu, apoi la ea.
— Radu e soțul meu… cum ai ajuns să ai un copil cu el?
De data aceasta, ea a fost cea care a încremenit.
— Soțul tău?
A dat din cap încet, șocată.
— Nu mi-a spus niciodată că e căsătorit… L-am cunoscut anul trecut. Venea des la restaurant, mereu singur, mereu cu povești despre cât de liber e.
Simțeam cum realitatea se rupe în bucăți.
Ioana și-a șters lacrimile.
— Am rămas însărcinată repede. Când i-am spus, s-a schimbat peste noapte. A dispărut. Numărul nu mai funcționa.
Cuvintele ei erau identice cu ale mele.
Doctorul ne privea pe amândouă.
— Când am văzut copilul tău, am știut. Ochii… sunt identici cu ai fetiței ei.
Mi-am privit băiețelul.
Matei avea o soră.
Și Radu îi abandonase pe amândoi.
Am simțit cum furia îmi dă putere.
— Nu o să scapă după asta.
Ioana m-a privit imediat.
— Nici eu nu-l las.
Nu mai eram singură.
Doctorul a făcut un pas în față.
— Fratele meu e avocat. Dreptul familiei. Vă poate ajuta.
Ne-am uitat una la alta.
Pentru prima dată, totul nu mai părea imposibil.
— Da, am spus. Facem asta.
În zilele care au urmat, Ioana și cu mine am început să vorbim zilnic. Am adunat detalii, am pus cap la cap povești, am descoperit cât de bine ne mințise pe amândouă.
Avocatul ne-a ghidat pas cu pas.
Și, încet, lucrurile au început să se lege.
Dar, mai important decât atât, noi două am început să construim ceva.
Ioana venea des. Uneori cu cafea, alteori doar ca să stăm împreună în timp ce copiii dormeau. Matei și fetița ei, Ana, ajunseseră să stea în aceeași cameră, în pătuțuri apropiate.
Nu mai eram două femei înșelate.
Eram două mame care nu mai erau singure.
Într-o zi, telefonul a sunat.
— L-am găsit, a spus avocatul. Și procesul merge mai departe. Veți primi întreținere.
Am închis ochii pentru o clipă.
Nu era liniște. Dar era dreptate.
Ioana m-a privit.
— Am reușit?
— Da… am reușit.
O lună mai târziu, ne-am mutat împreună.
Nu era mult: două camere, o bucătărie mică, pereți subțiri. Dar era al nostru.
În prima seară, am stat pe jos, printre cutii, mâncând ceva simplu.
Copiii dormeau.
— Te-ai gândit vreodată că ajungem aici? m-a întrebat Ioana.
Am zâmbit.
— Niciodată.
M-am uitat la pătuțuri, la viața care începea din nou.
— O să fim bine, am spus.
Ea a dat din cap.
— Da… o să fim.
Din camera alăturată s-au auzit două plânsete mici.
Două vieți diferite.
Dar, de data aceasta, nu mai erau singure.
Și nici noi.