Când Aurel a terminat, a lăsat lingurița pe masă.
— Mâine. Mic dejun la ora 7.
— Da, domnule.
— Și să folosești lingurița mică.
Maria a ieșit pe hol fără să-și schimbe expresia. Abia când s-a îndepărtat de sufragerie s-a sprijinit de perete și a tras aer adânc în piept.
Doamna Elena o privea din bucătărie cu ochii umezi.
Pentru că știa ceva ce Maria încă nu înțelesese: în șase luni, domnul Aurel Munteanu nu rugase pe nimeni să-i gătească și a doua zi.
A doua zi, la 6:40 dimineața, Maria era deja în bucătărie.
Casa era liniștită, dar liniștea aceea nu avea nimic pașnic. Părea genul de liniște în care oamenii șoptesc de frică.
Matei stătea rezemat de ușă cu brațele încrucișate și o urmărea atent.
— Știi că nimeni nu rezistă mult aici, nu? a spus el.
Maria ungea niște felii de pâine cu unt.
— Eu n-am venit să rezist. Am venit să muncesc.
— Nu înțelegi. Oamenii fie pleacă singuri… fie dispar.
Maria nu i-a răspuns.
A pus laptele la încălzit încet și a spart două ouă într-o tigaie mică.
— Și dumneata de ce mai stai? întrebă ea fără să-l privească.
Matei a tăcut câteva secunde.
— Pentru că într-o zi domnul Aurel mi-a salvat viața.
Maria s-a oprit puțin.
— Și acum?
— Acum nu mai știu dacă trăim… sau doar îi păzim sfârșitul.
La ora fixă, Aurel a intrat în sufragerie.
Era palid.
Avea cearcăne adânci și mergea încet, dar pentru prima dată după multe luni se simțea miros de mâncare adevărată în casă.
Maria îi pregătise ouă moi, pâine prăjită și ceai de mentă.
Tot cu lingurița mică.
Aurel s-a așezat fără să spună nimic.
A gustat.
Apoi încă o dată.
Doamna Elena privea din hol de parcă asista la o minune.
— Cum faci? întrebă Aurel brusc.
Maria ridică ochii.
— Cum fac ce?
— Cum faci să nu mă doară?
Fata a rămas câteva secunde tăcută.
— Uneori oamenii nu se îmbolnăvesc doar din cauza stomacului.
Matei aproape că și-a pierdut culoarea din obraji.
Nimeni nu vorbea așa cu Aurel Munteanu.
Dar omul nu s-a enervat.
Din contră.
A continuat să mănânce încet.
— Toți doctorii îmi spun că e stres.
— Și dumneavoastră ce credeți?
Aurel a râs scurt.
Un râs obosit.
— Cred că am făcut prea multe lucruri rele ca să mai dorm liniștit.
Maria a lăsat privirea în jos.
— Mama spunea că oamenii nu se distrug dintr-odată. Se strică puțin câte puțin… până când nici banii, nici puterea nu-i mai pot salva.
În sufragerie s-a făcut liniște totală.
Dar Aurel nu părea supărat.
Părea… gol.
În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat în vilă.
Aurel a început să mănânce.
Puțin.
Apoi tot mai mult.
Cereale dimineața.
Supă la prânz.
Tocăniță simplă seara.
Fără farfurii scumpe.
Fără sosuri sofisticate.
Doar mâncare care amintea de acasă.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, oamenii din casă l-au auzit spunând „mulțumesc”.
Într-o seară ploioasă, Maria strângea masa când a observat ceva ciudat.
Aurel stătea singur în birou și privea o fotografie veche.
Avea în mână un pahar, dar nu băuse din el.
Maria s-a apropiat încet.
În fotografie era o femeie simplă, cu părul prins într-o basma, ținând în brațe un băiețel slab.
Aurel.
— Mama mea, a spus el fără să ridice privirea. A murit când aveam 14 ani.
Maria nu a zis nimic.
— Făcea cea mai bună ciorbă din lume. Cu leuștean și găluște mici.
Vocea îi tremura.
— După ce a murit… am început să urăsc foamea. Și săracii. Și tot ce-mi amintea de copilăria mea.
Maria s-a așezat încet pe scaunul din fața lui.
— Nu urâți sărăcia. Urâți durerea pe care ați simțit-o atunci.
Aurel a ridicat ochii spre ea.
Pentru prima dată, nu mai părea mafiotul de care tremura orașul.
Părea doar un om foarte obosit.
— Crezi că oamenii ca mine se mai pot schimba?
Maria a zâmbit trist.
— Nu știu. Dar cred că orice om care încă poate plânge… nu e pierdut complet.
În clipa aceea s-a auzit o bubuitură puternică la poarta vilei.
Matei a intrat în fugă.
— Domnule Aurel… avem probleme.
— Ce s-a întâmplat?
— Au venit oamenii lui Cezar Dobre.
Aurel s-a ridicat imediat.
Toată blândețea dispăruse din privirea lui.
— Câți?
— Cel puțin zece mașini.
Maria simți cum îi îngheață sângele.
Matei scoase pistolul.
Bodyguarzii alergau deja pe holuri.
Dar înainte să iasă din birou, Aurel s-a întors spre Maria.
Și pentru prima dată în viața lui, vocea îi suna speriată.
— Rămâi aici. Dacă se întâmplă ceva… intră în cămara din bucătărie și încuie ușa.
— Cine sunt oamenii ăștia? întrebă Maria.
Aurel a răspuns fără să o privească:
— Fantomele trecutului meu.
Apoi a ieșit pe hol.
Iar câteva secunde mai târziu, în curtea vilei s-au auzit primele împușcături.
Împușcăturile au răsunat în curtea vilei ca niște lovituri de ciocan în noapte.
Maria a încremenit lângă birou, cu mâinile reci și inima bătând atât de tare încât simțea că nu mai poate respira. Din hol se auzeau pași grăbiți, ordine scurte și zgomotul metalic al armelor scoase în grabă.
Matei striga ceva către oamenii din curte.
Aurel cobora deja scările.
Dar înainte să dispară din vedere, s-a întors încă o dată spre Maria.
Și pentru o fracțiune de secundă, ea n-a mai văzut în fața ei omul de care se temea tot orașul.
A văzut doar un bărbat obosit, care părea că duce în spate prea multe vieți distruse.
— Nu ieși din casă, a spus el.
Apoi a plecat.
Maria s-a apropiat încet de geamul biroului.
În fața porții se opriseră mai multe SUV-uri negre. Farurile luminau ploaia rece, iar oamenii lui Cezar Dobre coborau unul câte unul.
În mijlocul lor stătea un bărbat înalt, cu palton negru și privire tăioasă.
Cezar.
Nu părea nervos.
Părea sigur că venise să termine ceva început cu mult timp în urmă.
Aurel a ieșit singur în curte.
Matei aproape că l-a prins de braț.
— Domnule, nu mergeți acolo fără oameni!
— Destui au murit pentru mine, Matei.
Ploaia îi curgea pe umeri când s-a oprit în fața porții mari din fier.
Cezar a zâmbit rece.
— Ai slăbit, Aurel.
— Tu ai îmbătrânit urât.
Oamenii din jur țineau armele pregătite. Era suficientă o singură mișcare greșită și curtea s-ar fi umplut de sânge.
Cezar a făcut câțiva pași înainte.
— Am auzit că nu mai poți mânca. Orașul vorbește.
Aurel nu a răspuns.
— Știi ce înseamnă asta, nu? continuă Cezar. Când leul începe să sângereze, hienele ies din pădure.
Matei și-a ridicat pistolul.
În aceeași clipă, oamenii lui Cezar au făcut același lucru.
Maria privea scena cu stomacul strâns.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aștepta.
Aurel a spus calm:
— Lasă arma jos, Matei.
Curtea a amuțit.
— Domnule…?
— Las-o jos.
Matei l-a privit de parcă nu-l mai recunoștea.
— Vor să vă omoare!
Aurel și-a ținut ochii fixați pe Cezar.
— Dacă începe iar sângele… nu se mai termină niciodată.
Cezar a râs scurt.
— Ce s-a întâmplat cu tine? Ai devenit preot?
— Nu. Am obosit.
Ploaia cădea tot mai tare.
Maria simțea că nu mai respiră.
Aurel a făcut încă un pas înainte.
— Toată viața mea am crezut că frica ține oamenii aproape. Dar frica doar golește casa până rămâi singur în ea.
Cezar îl privea atent acum.
Fără zâmbet.
— Și ce propui?
Aurel și-a trecut mâna peste față.
Pentru prima dată părea bătrân.
Cu adevărat bătrân.
— Terminăm aici.
Matei a rămas fără glas.
Unul dintre bodyguarzi chiar s-a uitat speriat spre ceilalți, convins că șeful lor își pierduse mințile.
Dar Aurel continua să vorbească liniștit.
— Ia oamenii, afacerile pe care le vrei și pleacă. Nu mai vreau războaie. Nu mai vreau morți.
— Și tu? întrebă Cezar suspicios.
Aurel a privit spre luminile vilei.
Spre geamul unde știa că Maria încă stă ascunsă.
— Eu vreau doar să pot dormi.
Liniștea care a urmat a fost mai apăsătoare decât împușcăturile.
Cezar îl studia fără să clipească.
Parcă încerca să înțeleagă dacă omul din fața lui joacă teatru sau chiar se prăbușise.
Apoi, încet, și-a coborât arma.
— N-am crezut că o să apuc ziua asta.
Aurel a zâmbit obosit.
— Nici eu.
Câteva minute mai târziu, mașinile au început să plece una câte una.
Fără focuri.
Fără sânge.
Doar zgomotul motoarelor pierzându-se în noapte.
Matei stătea nemișcat în ploaie.
— Ați cedat totul…
Aurel s-a întors spre el.
— Nu, Matei. Cred că pentru prima dată am salvat ceva.
Când a intrat înapoi în vilă, Maria îl aștepta în hol.
Era palid.
Udat complet.
Și dintr-odată părea că boala îl lovise din nou.
S-a sprijinit de perete și a închis ochii.
Maria s-a apropiat imediat.
— Vă aduc medicamentele.
Dar el a clătinat încet din cap.
— Nu.
A deschis ochii și s-a uitat la ea cu o tristețe care îi schimbase complet fața.
— Fă-mi… supa aia.
Maria a simțit cum i se strânge gâtul.
— Acum?
Aurel a dat din cap încet.
— Da. Acum.
În noaptea aceea, vila n-a mai semănat cu o fortăreață.
Bodyguarzii vorbeau în șoaptă.
Armele dispăruseră de pe mese.
Iar în bucătărie mirosea a supă de pui și pâine prăjită.
Maria a pus farfuria în fața lui.
Și, fără să spună nimic, i-a așezat lângă ea lingurița mică.
Aurel a privit-o câteva secunde.
Apoi a început să mănânce încet.
Ca un om care învăța din nou să trăiască.
În lunile următoare, multe lucruri s-au schimbat.
Unele firme au fost vândute.
Altele au dispărut.
Numele lui Aurel Munteanu a început să fie pomenit tot mai rar prin oraș.
Unii spuneau că e bolnav.
Alții că a fugit.
Dar adevărul era mult mai simplu.
Obosise.
Într-o dimineață de primăvară, Maria a găsit uşa biroului deschisă.
Aurel stătea la masă cu fotografia mamei lui în față și o cană de ceai aburind.
Lumina soarelui intra liniștit prin geam.
— Maria?
— Da?
El a ridicat privirea.
Și pentru prima dată de când îl cunoscuse, omul acela părea împăcat.
— Cred că mi-ai salvat viața.
Maria a zâmbit ușor.
— Nu eu.
— Atunci cine?
Ea s-a uitat spre farfuria cu pâine prăjită și supă.
— Poate… amintirea a ceea ce erați înainte să vă fie atât de foame de putere.
Aurel a rămas tăcut.
Cu ochii umezi.
Iar omul de care tremurase tot Clujul a luat din nou lingurița mică în mână.
De data aceasta fără durere.