Trei zile mai târziu, salonul lui Mihai era păzit discret de doi agenți în civil.
Oficial, foarte puțini oameni știau adevărul.
Pentru presă, cazul rămăsese „o eroare medicală rară”.
Doar că Adrian nu credea nici măcar o secundă asta.
Și nici Rex.
Ciobănescul german refuzase să plece de lângă stăpânul lui. Dormea lângă ușă, mânca doar dacă Mihai era treaz și ridica imediat capul la orice zgomot de pe hol.
Asistentele încercaseră de două ori să-l scoată din salon.
Renunțaseră.
În dimineața celei de-a treia zile, Mihai stătea rezemat de pernă, încă foarte slăbit. Avea cearcăne adânci, iar mâinile îi tremurau ușor când încerca să ducă paharul la gură.
Adrian intră în salon fără să spună nimic.
Rex se ridică imediat și veni lângă el, dar nu părea agresiv. Doar atent.
Foarte atent.
Adrian lăsă un dosar pe masă.
— Doctorii au terminat analizele.
Mihai ridică încet privirea.
— Știu deja ce o să spui.
Adrian îl fixă câteva secunde.
— Atunci spune-mi tu.
În cameră se lăsă o tăcere grea.
Mihai își trecu mâna peste față și spuse încet:
— M-au otrăvit.
Adrian simți cum îi îngheață stomacul, deși se așteptase la asta.
— Cine?
— Nu știu sigur.
Mihai inspiră greu.
— Dar eram aproape să descopăr ceva înainte să se întâmple.
Adrian deschise dosarul.
— Cazul din port?
Mihai îl privi surprins.
— Ai găsit fișierele?
— După… înmormântare, am primit acces la biroul tău.
Adrian ezită o clipă.
— Erai pe urmele unei rețele de trafic.
Mihai clătină încet din cap.
— Nu doar trafic.
Vocea lui deveni aproape o șoaptă.
— Copii.
Salonul se scufundă într-o liniște apăsătoare.
Rex veni lângă pat și își lipi capul de mâna lui Mihai.
— Eram foarte aproape de numele celor implicați, continuă Mihai. Cred că s-au panicat.
Adrian închise dosarul încet.
Pentru prima dată după mulți ani în poliție, simțea frică adevărată.
Nu pentru el.
Pentru prietenul lui.
În seara aceea, nimeni nu avea voie să intre în salon fără verificări.
Dar pe la miezul nopții, Rex începu să mârâie.
Încet.
Apoi tot mai apăsat.
Mihai deschise imediat ochii.
— Adrian…
Ușa salonului se mișcă foarte ușor.
Doar câțiva centimetri.
Atât.
Pentru că în secunda următoare Rex sări.
Un bărbat mascat căzu violent peste o măsuță medicală, iar o seringă se rostogoli pe gresie.
— POLIȚIA! strigă Adrian.
Agenții alergară imediat pe hol.
Totul dură mai puțin de zece secunde.
Dar fusese suficient.
În seringă se afla exact aceeași substanță găsită în sângele lui Mihai.
A doua zi, cazul explodă.
Percheziții.
Arestări.
Nume importante.
Polițiști corupți, intermediari și oameni influenți care ani întregi se ascunseseră în spatele unor funcții curate.
Iar în toate știrile apărea aceeași imagine:
Un ciobănesc german în fața unui sicriu.
Presa îl numea erou.
Oamenii îl numeau minune.
Dar pentru Mihai, Rex era doar prietenul care refuzase să-l abandoneze.
Câteva luni mai târziu, în curtea secției de poliție din Pitești, colegii au organizat o ceremonie mică.
Fără camere.
Fără discursuri pompoase.
Doar oameni care voiau să spună „mulțumesc”.
Comandantul îi puse lui Rex o medalie simplă la gât.
„Pentru loialitate și curaj.”
Toți au aplaudat.
Dar Mihai îngenunche lângă câine și îl mângâie încet pe ceafă.
— Tu nu doar mi-ai salvat viața, băiete…
Rex îl privi calm, cu ochii aceia inteligenți pe care Mihai îi cunoștea atât de bine.
Mihai zâmbi pentru prima dată după multe luni.
— Mi-ai amintit că încă merită să lupți pentru oameni.
În depărtare, clopotele bisericii băteau din nou.
Dar de data asta…
nu pentru moarte.
Ci pentru viață.