Simona s-a apropiat imediat de el.
— Ce este?
Marius nu a răspuns.
Ținea foaia în mână și privea fix spre masă, de parcă spera că, dacă tace suficient, adevărul va dispărea singur.
Atunci am vorbit eu.
Cu o liniște pe care nici eu nu știam că o am.
— Mama a știut că îi iei bani din cont.
Simona s-a uitat brusc spre mine.
— Ce?
Am împins extrasul bancar către ei.
— Uite.
Marius înghiți în sec.
Pe hârtie se vedeau clar transferurile și retragerile făcute în ultimele luni. Sume mici, luate periodic, exact cât să nu atragă atenția imediat.
Mama observase.
Și păstrase dovezile.
Simona răsfoi foile cu mâinile tremurând.
— Marius… e adevărat?
El își trecu palma peste față și încercă să vorbească:
— Nu înțelegi…
— Nu, am spus eu calm. Tu ești cel care nu a înțeles. Mama știa tot.
L-am privit direct în ochi pentru prima dată de când venise.
Nu mai vedeam în fața mea fratele cu care crescusem.
Vedeam doar omul care își furase propria mamă bolnavă.
— Erau banii mei și ai mei… încercă el să spună.
— Nu, l-am întrerupt. Erau banii ei.
În bucătărie s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Apoi Simona a rostit încet, aproape șoptit:
— Ai furat de la mama ta?
Cuvântul acela a căzut greu între noi.
Furat.
Nu „împrumutat”.
Nu „luat temporar”.
Furat.
Marius izbucni brusc:
— Eu trimiteam bani pentru tratamente! Am avut și eu dreptul—
— Și îi luai înapoi pe ascuns, am spus.
Nu mai avea cum să nege.
Dovezile erau pe masă.
Mama lăsase totul pregătit înainte să moară, ca și cum știuse exact ce va urma după înmormântare.
Am luat telefonul de pe masă.
— Am vorbit deja cu un avocat.
Marius ridică imediat privirea.
Pentru prima dată, în ochii lui am văzut frică adevărată.
— Nu ai făcut asta…
— Ba da.
Mi-am ținut vocea calmă.
— Azi dimineață.
Simona s-a lăsat încet pe scaun, cu fața albă.
— Doamne…
Marius se apropie de mine și vorbi mai încet, aproape disperat:
— Elena… suntem familie.
Am dat încet din cap.
— Eram.
Apoi am apăsat butonul de apel.
— Da, sunt eu. Da, sunt aici. Puteți veni.
Când am închis telefonul, a înțeles.
Fața i s-a schimbat complet.
— Nu face asta…
— Ai făcut-o deja, Marius.
În mai puțin de douăzeci de minute au ajuns doi polițiști.
Au intrat în bucătăria în care mama ne hrănise o viață întreagă și au cerut actele, extrasul și foaia scrisă de ea.
Totul era acolo.
Clar.
Simplu.
Dur.
Unul dintre polițiști l-a privit pe Marius și a spus calm:
— Domnule Marius Stan, va trebui să ne însoțiți.
Simona a început să plângă.
Marius nu.
Doar s-a uitat la mine lung, ca și cum încă spera că mă voi răzgândi.
— Pentru un apartament? întrebă el cu voce joasă.
Am clătinat încet din cap.
— Nu. Pentru mama.
Când i-au pus cătușele, zgomotul metalic a părut mai puternic decât orice ceartă pe care am avut-o vreodată.
Apoi l-au scos din apartament.
Simona a rămas în bucătărie câteva minute, privind în gol.
— Nu știam… spuse ea printre lacrimi.
Nu i-am răspuns.
Pentru că, în acel moment, nimic nu mai putea schimba ce se întâmplase.
După ce au plecat toți, am rămas singură în bucătăria mamei.
M-am uitat în jur.
La perdelele cusute de ea.
La scaunul pe care stătea în fiecare dimineață cu cafeaua în mână.
La cana ei preferată, încă rămasă pe raft.
Apoi am luat din nou foaia.
Am citit propoziția aceea încă o dată.
Și atunci am înțeles că mama nu îmi lăsase doar adevărul.
Îmi lăsase curajul de a-l spune cu voce tare.
Iar pentru prima dată după mult timp…
am făcut-o.