Elena s-a luminat imediat la față când a auzit cuvintele Marei.
— Știam eu că mă veți înțelege… a spus ea cu voce tremurată.
Mara nu i-a răspuns. S-a dus direct spre dulapul mic din bucătărie, locul unde copiii păstrau tot felul de lucruri vechi: desene, felicitări, obiecte făcute la școală și amintiri pe care eu nici nu știam că le mai au.
A scos o cutie mică, împachetată într-o hârtie veche de cadou.
Pentru o clipă, Elena chiar a crezut că urmează să primească iertarea pe care nu o merita.
A desfăcut încet hârtia.
Când a văzut ce era înăuntru, i-a dispărut culoarea din obraji.
Deasupra se afla o felicitare scrisă de mâna Marei:
„PLEACĂ. NU AVEM NEVOIE DE TINE.”
Sub ea erau zeci de felicitări de Ziua Mamei, făcute de copii în anii în care Elena lipsise. Unele erau mototolite, altele pătate cu sclipici sau lipici uscat. Era și o floricică din hârtie făcută de Bianca când era atât de mică încât nici nu înțelegea pentru cine o făcea.
Elena răsfoia totul cu mâinile tremurânde.
— Ce înseamnă asta? a șoptit ea.
Mara a privit-o rece.
— Sunt toate lucrurile pe care le-am pregătit pentru tine în anii în care ai lipsit.
Rareș s-a ridicat și a arătat spre una dintre felicitări.
— Pe asta am făcut-o când aveam șapte ani.
Carla a ridicat alta.
— Eu ți-am păstrat desertul într-o seară. Credeam că vii acasă.
Daria deja plângea.
— Eu scrisesem că poate anul viitor o să am și eu mamă de Ziua Mamei…
În cameră s-a făcut liniște.
Elena încerca să vorbească, dar cuvintele nu mai ieșeau.
Atunci Mara a ridicat ultima felicitare și a citit-o rar:
— „Nu mai avem nevoie de o mamă.”
Simțeam cum mi se rupe ceva în piept.
— Nu m-ai părăsit doar pe mine, Elena, am spus încet. Ai părăsit cinci copii care au stat ani întregi lângă geam crezând că poate te întorci.
Elena a șoptit:
— Nu am știut…
Rareș a izbucnit imediat:
— Exact asta e problema! N-ai rămas niciodată suficient cât să știi!
Daria și-a șters lacrimile cu palma.
— Tata ne-a dat tot ce avea. Tu nici măcar n-ai sunat.
Iar Bianca, ascunsă încă în spatele fratelui ei, a spus simplu:
— Eu îl iubesc pe tati.
În momentul acela am simțit că mă prăbușesc și mă vindec în același timp.
Copiii mei aveau toate motivele să devină reci și furioși. Dar crescuseră sinceri și uniți.
Mara s-a dus la ușă și a deschis-o larg.
— Trebuie să pleci.
Elena s-a uitat disperată la ea.
— Mara, te rog…
Dar fata mea a răspuns fără să clipească:
— Tu ai plecat prima.
Am ieșit după Elena până la mașina ei luxoasă. Ținea cutia strâns la piept și plângea de furie.
Atunci a recunoscut adevărul.
Un bărbat bogat îi promisese o viață perfectă. Apoi altul. Și încă altul. Totul se terminase, banii dispăruseră, iar acum se gândise că poate copiii o vor primi înapoi.
— M-am întors pentru că aveam nevoie de ei! a izbucnit ea.
Nu pentru că îi iubea.
Nu pentru că îi fusese dor.
Avea nevoie de ei.
Am privit-o câteva secunde și apoi am spus calm:
— O mamă nu își amintește de copii doar când rămâne fără opțiuni.
Din casă s-a auzit vocea lui Rareș:
— Tată, se răcește mâncarea!
Apoi Mara a strigat:
— Lasă străina acolo și vino la masă!
Și atunci am înțeles ceva ce copiii mei pricepuseră înaintea mea:
Ei încetaseră de mult să-și mai aștepte mama.
M-am întors spre casă fără să mă mai uit înapoi.
Înăuntru era gălăgie, miros de friptură și viață.
Rareș tăia pâinea. Carla o făcea pe Bianca să râdă. Daria se plângea dramatic de crampe, iar Mara împărțea farfuriile în liniște, exact cum făcea mereu.
După cină, Bianca s-a urcat în brațele mele.
— Ești trist, tati?
Am sărutat-o pe frunte.
— Puțin.
S-a gândit câteva secunde și apoi a spus:
— Eu nu sunt.
Am râs printre lacrimi.
Mai târziu, când casa se liniștise, Mara a rămas în pragul bucătăriei.
— Tată?
— Da?
S-a uitat direct la mine.
— N-am avut niciodată nevoie de ea. Aveam nevoie doar ca tu să înțelegi asta.
Și pentru prima dată după zece ani, am simțit că rana aceea veche începea, în sfârșit, să se închidă.