Andreea a rămas în pragul dormitorului fără să spună nimic.
Avea mâinile strânse pe lângă corp, de parcă îi era frig, deși în apartament era cald.
Eu împătuream haine mecanic, fără să mă uit la ea.
Două tricouri.
Un hanorac.
Încărcătorul de telefon.
Lucruri mici, banale.
Și totuși, fiecare obiect pe care îl puneam în geantă părea să spună același lucru: gata.
— Chiar faci asta? a întrebat în cele din urmă.
M-am oprit o secundă.
— Nu mai pot.
Vocea mea nu mai avea furie. Doar oboseală.
Și poate tocmai asta a speriat-o mai tare.
A intrat încet în cameră.
— Din cauza unei certuri?
Am ridicat privirea spre ea.
— Tu chiar crezi că asta e despre vase?
Andreea a deschis gura să răspundă, dar n-a spus nimic.
Pentru că știa.
Știa că nu era vorba despre seara aceea.
Era despre toate serile.
Despre lunile în care ne transformaserăm în doi oameni care doar împărțeau același apartament.
Despre diminețile în care plecam înainte să se trezească și serile în care o găseam exact în același loc.
Despre faptul că încetaserăm să ne mai întrebăm unul pe altul dacă suntem bine.
M-am așezat pe marginea patului și mi-am trecut mâinile peste față.
Pentru prima dată în seara aceea, furia începea să se stingă.
Și sub ea rămânea altceva.
Tristețe.
— Mi-e dor de tine, am spus încet.
Andreea a clipit surprinsă.
— Ce?
— Mi-e dor de femeia cu care vorbeam. Cu care râdeam. Mi-e dor de noi.
Ochii ei s-au umplut brusc de lacrimi.
— Crezi că mie nu?
Camera a rămas tăcută câteva secunde.
Apoi ea s-a așezat încet pe scaunul de lângă birou și a privit în podea.
— În fiecare zi îmi spun că mâine o să mă ridic și o să fac ordine. O să gătesc. O să ies din starea asta. Și apoi vine dimineața… și nu pot.
M-am uitat la ea fără să spun nimic.
— Nu mai sunt bine de mult, a continuat cu voce tremurată. Dar mi-a fost rușine să spun asta. Pentru că tu muncești atât de mult și eu… eu abia reușesc să mă ridic din pat uneori.
Cuvintele ei au lovit în mine diferit decât orice ceartă.
Pentru că, pentru prima dată după luni întregi, nu mai părea indiferentă.
Părea distrusă.
Mi-am dat seama atunci că în tot timpul acela eu văzusem doar mizeria din casă.
Dar nu văzusem ce se întâmpla cu ea.
Sau poate că văzusem și am ales să ignor, fiindcă eram prea obosit să mai duc încă o greutate.
— De ce nu mi-ai spus? am întrebat încet.
A râs amar printre lacrimi.
— Pentru că de fiecare dată când încercam să vorbim, ajungeam să ne certăm. Și după un timp… am încetat să mai încerc.
M-am lăsat pe spate și am privit geanta deschisă de pe pat.
Cu o oră înainte eram convins că plecarea era singura soluție.
Acum nu mai știam nimic.
Doar că în fața mea nu stătea o femeie leneșă.
Stătea femeia pe care o iubisem, pierdută undeva într-o tristețe pe care niciunul dintre noi nu mai știa cum să o repare.
Andreea și-a șters ochii.
— Dacă vrei să pleci… n-o să te opresc.
Asta m-a rupt mai tare decât orice reproș.
Pentru că nu mai era furie între noi.
Doar doi oameni epuizați care uitaseră cum să se mai ajute unul pe altul.
M-am uitat lung la geantă.
Apoi am tras fermoarul… și am împins-o încet sub pat.
Andreea a izbucnit în plâns în secunda următoare.
M-am apropiat și am luat-o în brațe pentru prima dată după foarte mult timp.
Nu ca un erou.
Nu ca un bărbat care rezolvase totul.
Ci doar ca un om obosit care în sfârșit înțelesese că uneori o casă poate fi plină de mizerie pentru că cineva din ea se prăbușește în tăcere.
Și că, înainte să pleci, poate trebuie să întrebi:
„Ce s-a întâmplat cu noi?”