Anii au trecut.
Andrei a crescut.
Nu i-a spus din prima „mamă”.
La început îi spunea „tanti Camelia”.
Apoi doar „Camelia”.
Până într-o seară, când avea vreo doisprezece ani, a intrat în bucătărie și s-a oprit în ușă.
— „Tu… te superi dacă îți spun mamă?”
Camelia a început să plângă înainte să poată răspunde.
Pentru că uneori copiii care nu se nasc din tine ajung să crească cel mai adânc în sufletul tău.
Satul însă nu se schimbase prea mult.
Încă existau oameni care o priveau ciudat.
Încă erau femei care șopteau pe la porți:
— „Tot copilul alteia a rămas.”
Dar Cameliei nu-i mai păsa.
De fiecare dată când Andrei venea de la școală și îi spunea „mamă”, simțea că toate vorbele rele nu mai aveau nicio putere.
Băiatul crescuse frumos.
Respectuos.
Liniștit.
Și, mai ales, iubit.
Astăzi, când cineva o întreabă dacă nu i-a fost greu să crească „copilul alteia”, Camelia răspunde simplu:
— „Copiii nu sunt vinovați pentru greșelile oamenilor mari.”
Și poate că mulți încă nu înțeleg asta.
Poate încă mai cred că iubirea adevărată se măsoară doar în sânge.
Dar există copii care nu au nevoie neapărat de femeia care i-a născut.
Au nevoie de omul care a ales să rămână.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.