În seara aceea nu am dormit.
M-am uitat la Ioana cum dormea.
Strânsă în pătură.
Cu ursulețul în brațe.
Un copil.
Doar un copil.
Și totuși trăia cu o frică pe care mulți adulți nu ar putea să o ducă.
A doua zi am decis că trebuie să fac ceva.
Nu pentru a-l pedepsi pe Radu.
Ci pentru a-l face să înțeleagă.
Pentru că era evident că nu înțelegea.
În următoarele zile am început să-i dau tot mai multe treburi.
La început nu a observat.
Tuns iarba.
Mutat niște cutii.
Spălat terasa.
Curățat garajul.
Apoi am continuat.
Într-o seară l-am găsit împăturind haine.
În alta spălând vase.
În alta căutând unelte prin magazie.
În a patra zi deja era iritat.
— Ce se întâmplă?
— Nimic.
— Ba da.
— De ce?
— Pentru că mă pui să fac tot timpul câte ceva.
Am zâmbit.
— Și?
— Și mă exasperează.
Atunci am știut că este momentul.
— Radu, dacă nu faci toate astea, poate n-o să te mai iubesc.
A rămas cu gura deschisă.
— Ce?
— Exact ce ai auzit.
— Ce prostie e asta?
— Da?
— Evident.
— Și atunci de ce crede fiica ta că tu nu o vei mai iubi dacă nu gătește și nu face curat?
Fața lui s-a schimbat instant.
A devenit palid.
— Ce?
Pentru prima dată nu mai părea defensiv.
Părea speriat.
I-am povestit tot.
Fiecare cuvânt.
Fiecare lacrimă.
Fiecare dimineață.
Fiecare teamă.
La final nu a spus nimic.
Absolut nimic.
Doar a rămas așezat.
Privind în gol.
În aceeași seară a bătut la ușa Ioanei.
Eu am rămas pe hol.
Nu am intervenit.
Nu am ascultat intenționat.
Dar am auzit plâns.
Mai întâi al ei.
Apoi al lui.
După câteva minute ușa s-a deschis.
Ioana avea ochii roșii.
Dar zâmbea.
Iar Radu părea un om care tocmai descoperise că rănise pe cineva fără să-și dea seama.
În dimineața următoare s-a întâmplat ceva ce nu mai văzusem niciodată.
Era ora nouă.
Nouă.
Iar Ioana încă dormea.
Pentru prima dată de când o cunoșteam.
Am coborât în bucătărie.
Radu era acolo.
Îmbrăcat cu un șorț ridicol.
Încercând să facă clătite.
Unele erau arse.
Altele crude.
Bucătăria era un dezastru.
Dar nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o imagine mai frumoasă.
Câteva minute mai târziu, Ioana a apărut în prag.
Buimacă.
Cu părul ciufulit.
— Am întârziat?
Radu a îngenuncheat lângă ea.
— Nu.
— Dar micul dejun?
— Eu îl fac azi.
Ioana l-a privit confuză.
— De ce?
Radu a zâmbit și a sărutat-o pe frunte.
— Pentru că tu ai o singură treabă.
— Care?
— Să fii copil.
Și pentru prima dată de când intrasem în viața lor, am văzut-o pe Ioana comportându-se exact așa.
Ca un copil fericit.