Femeia s-a apropiat încet de masa noastră.
Părea stânjenită.
De parcă nu voia să deranjeze.
Dar în același timp simțeam că avea nevoie să vorbească cu cineva.
— Îmi pare rău… a spus ea. Nu am vrut să vă ascult conversația.
— Nu-i nimic.
S-a uitat spre Nicu.
— Fiul dumneavoastră este un copil minunat.
Nicu a zâmbit și a continuat să se lupte cu cireșele din pahar.
Femeia a râs pentru prima dată.
Apoi ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
— Băiețelul meu nu prea a mai zâmbit în ultima perioadă.
Am simțit imediat că ascunde o poveste grea.
— S-a întâmplat ceva?
Ea a privit câteva secunde pe fereastră.
Afară începuse să plouă.
— Soțul meu este în spital.
Vocea i s-a frânt.
— De aproape două luni.
Am rămas tăcut.
— Accident?
A clătinat din cap.
— Cancer.
Cuvântul a rămas suspendat între noi.
— Doctorii spun că sunt șanse bune. Dar până atunci…
A privit spre băiețelul ei.
— Până atunci încerc să fiu mamă și tată în același timp.
Pentru prima dată am observat cearcănele adânci de sub ochii ei.
Oboseala.
Grija.
Teama.
Toate lucrurile pe care încerca să le ascundă.
— Astăzi a fost o zi grea? am întrebat.
A râs scurt.
— Toate sunt grele.
Apoi a privit spre fiul ei.
— Dar azi a fost mai greu decât de obicei.
Mi-a povestit că băiețelul refuza să mănânce.
Nu voia să vorbească.
Nu voia să se joace.
Îi era dor de tatăl lui.
Iar ea nu mai știa cum să-l ajute.
— Și apoi a venit el.
A arătat spre Nicu.
— Cu un milkshake.
Nicu s-a uitat surprins.
— Era bun.
Femeia a izbucnit în râs printre lacrimi.
Pentru prima dată de când se apropiase de masa noastră, părea că respiră mai ușor.
Am mai stat împreună aproape o oră.
Copiii s-au jucat.
Noi am vorbit.
Despre spitale.
Despre frici.
Despre nopțile în care nu poți dormi pentru că nu știi ce aduce ziua următoare.
La plecare, femeia s-a aplecat și l-a îmbrățișat pe Nicu.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că ai împărțit milkshake-ul.
Nicu a ridicat din umeri.
— Mai am.
Femeia a început din nou să râdă.
Iar atunci am realizat ceva.
Eu venisem acolo convins că trebuie să-i ofer fiului meu o după-amiază frumoasă.
Dar, în realitate, el fusese cel care oferise ceva mult mai valoros.
Speranță.
Nu una mare.
Nu una care schimbă lumea.
Doar genul acela de speranță care te ajută să mai mergi încă o zi înainte.
În drum spre casă, Nicu privea pe geam.
— Tati?
— Da?
— Crezi că băiețelul ăla o să fie bine?
Am zâmbit.
— Cred că da.
— Și tatăl lui?
Am rămas câteva secunde tăcut.
— Sper că da.
Nicu a dat din cap.
Apoi s-a întors spre geam.
Iar eu am înțeles că, uneori, copiii nu au nevoie să învețe bunătatea de la noi.
Uneori, noi suntem cei care trebuie să ne amintim de la ei cum arată.