Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Eu?! răspunse Victor. Mamă, mâine am serviciu!
Margareta se uită la mine.
— Și Adriana unde crezi că merge în fiecare dimineață? La plimbare?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
Victor încercă să explice că el avea ședințe, clienți, responsabilități.
Margareta îl ascultă până la capăt.
— Și soția ta nu are responsabilități?
— Are, dar programul ei este mai…
— Mai ce?
Tăcere.
— Mai puțin important?
— Mamă…
— Sau timpul ei valorează mai puțin pentru că este femeie?
Victor ridică vocea.
— Nu mai transforma totul într-o dramă! Cineva trebuia să stea cu tine.
— Corect. Și acel cineva trebuia să fii și tu.
Apoi Margareta spuse foarte calm:
— Astăzi, după serviciu, vii aici cu haine pentru câteva zile.
— Ce?!
— Ai auzit.
— Nu pot să dorm acolo.
Margareta aproape râse.
— Adriana a putut.
— Ea a ales!
Aici am simțit că-mi explodează ceva în piept.
Am întins mâna după telefon.
— Nu, Victor. N-am ales. Am ajuns atât de obosită încât mi-a fost teamă să mai plec la drum.
Tăcere.
— Adriana…
— De trei săptămâni îmi spui să mă descurc. Acum te descurci tu.
Am închis.
Mi-am luat geanta.
Margareta mă privi.
— Unde mergi?
— La mama.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Du-te.
— Dar dumneavoastră…
— Am un fiu de 46 de ani. E timpul să afle și el asta.
Am plecat.
Când am ajuns la mama, mi s-a făcut rușine.
Nu pentru că mă certa.
Tocmai pentru că nu m-a certat.
— Ai slăbit, mi-a spus doar.
Atât.
Am stat cu ea toată ziua.
La șapte seara m-a sunat Victor.
— Sunt la mama.
— Foarte bine.
— Nu știu unde ține medicamentele.
— Pe măsuța de lângă fotoliu. Sunt organizate.
— Și pentru cină?
Am închis ochii.
— În congelator sunt porții pregătite de mine.
— Bine. Și mâine dimineață trebuie…
— Victor.
— Ce?
— Uită-te în caietul de pe masă. Am scris tot.
— Dar poți să vii măcar dimineață?
— Nu.
— Adriana, nu pot să fac asta singur!
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Nici eu n-am putut.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— Pentru că tu n-ai venit.
Am închis.
Victor a dormit la mama lui în noaptea aceea.
Și în următoarea.
A treia zi m-a sunat Margareta.
— Cred că fiul meu a descoperit mașina de spălat.
Am râs pentru prima dată după săptămâni.
Dar situația nu era o glumă.
Victor a trebuit să-și modifice programul.
A dus-o la recuperare.
A stat după rețete.
A făcut cumpărături.
A schimbat lenjeria.
A încălzit mâncare.
După patru zile m-a sunat.
— Acum înțeleg de ce erai terminată.
— Nu, Victor.
— Cum adică?
— Ai înțeles că este greu să ai grijă de mama ta. Eu vreau să înțelegi altceva.
— Ce?
— Că ți-am spus că nu mai pot și nu ți-a păsat.
N-a răspuns.
— Ți-am spus că pierd bani. Nu ți-a păsat. Ți-am spus că mama mea este bolnavă. Nu ți-a păsat. Și când am rămas peste noapte lângă mama ta, prima ta întrebare a fost cine îți pune ție mâncare pe masă.
— Știu.
— Nu, acum știi. Atunci credeai că ți se cuvine.
Pentru prima dată, Victor nu s-a apărat.
În săptămâna următoare a organizat împreună cu medicul un program realist de recuperare pentru Margareta. A plătit o persoană care venea câteva ore în zilele în care el nu putea lipsi și și-a împărțit restul responsabilităților cu o rudă apropiată.
Eu n-am mai fost soluția automată.
Și nici nu m-am întors imediat acasă.
Am rămas aproape două săptămâni la mama mea.
Victor a venit într-o duminică.
Nu cu flori.
Nu cu vreun cadou.
S-a așezat la masa din bucătărie și a spus:
— Am tratat timpul tău ca și cum mi-ar fi aparținut.
Nu am spus nimic.
— Am presupus că, pentru că ești soția mea, trebuie să faci lucrurile pe care eu nu voiam să le fac. Și când mi-ai spus că nu mai poți, ți-am spus să te descurci.
Era prima dată când îl auzeam repetând exact lucrurile pe care le făcuse, fără să adauge un „dar”.
— Îmi pare rău.
— Și acum?
— Acum nu-ți cer să vii acasă până când nu vrei tu.
M-am întors după încă o săptămână.
Nu pentru că totul fusese uitat.
Nu fusese.
I-am spus clar că, dacă mai lua vreodată o decizie despre timpul meu, munca mea sau obligațiile mele fără mine, nu aveam să mai purtăm aceeași discuție încă o dată.
Victor a înțeles.
Margareta s-a recuperat treptat și, după câteva luni, putea din nou să se descurce singură în cea mai mare parte a timpului.
Într-o după-amiază am mers împreună la ea.
Victor îi adusese cumpărăturile.
Eu n-aveam nimic în mâini.
Margareta observă și zâmbi.
— Așa îmi place.
— Ce? am întrebat.
— Să-mi vină nora în vizită, nu la muncă.
Peste câteva luni, mama mea a avut nevoie de o serie de controale.
În seara în care i-am spus lui Victor, și-a deschis calendarul.
— Marți pot s-o duc eu.
L-am privit surprinsă.
— Ai serviciu.
— Știu.
— Și?
S-a uitat la mine.
— Îmi aranjez programul.
Atunci am știut că înțelesese.
Nu am divorțat.
Dar nici nu ne-am întors la căsnicia de dinainte.
Am construit una în care „suntem familie” nu mai însemna că femeia trebuie să se sacrifice prima și să se plângă ultima.
Iar Margareta n-a mai permis niciodată fiului ei să spună că eu o abandonasem.
Când Victor a încercat o dată să glumească despre cele câteva zile în care îl „lăsasem singur cu mama”, ea l-a oprit imediat:
— Adriana nu m-a abandonat pe mine. Tu ne-ai abandonat pe amândouă când ai hotărât că îngrijirea mea este treaba ei.
Victor n-a mai repetat gluma.
Soacra mea și-a revenit.
Mama mea a primit ajutorul de care avea nevoie.
Eu mi-am recuperat programul, salariul și dreptul de a spune că sunt obosită fără să mi se răspundă „descurcă-te”.
Iar soțul meu a învățat, poate mai târziu decât ar fi trebuit, că o soție este parteneră.
Nu înlocuitoarea lui atunci când responsabilitățile devin incomode.