Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Cincizeci și două de mii?
Adrian a dat din cap.
— De unde?
S-a uitat spre telefon.
— Credite.
— Ce credite?
— Unul de nevoi personale. Două carduri de credit. Și niște bani împrumutați de la Mihai.
Mihai era prietenul care îi plătise nota cu o seară înainte.
— De când?
— De aproape un an.
M-am așezat în fața lui.
— Și cei peste douăzeci de mii luați din conturile noastre?
— Am plătit rate.
— Pentru ce ai făcut creditele?
La început n-a vrut să-mi spună.
Apoi au început să apară lucrurile pe care le ascunsese.
Cu un an înainte, Adrian încercase să câștige bani cumpărând și revânzând două mașini second-hand.
Prima fusese vândută cu pierdere.
La a doua apăruseră probleme tehnice serioase.
În loc să se oprească, împrumutase bani ca să acopere pierderea.
Apoi luase alt credit ca să-l plătească pe primul.
Între timp continuase să cheltuiască exact ca înainte.
Ieșiri.
Telefon.
Haine.
Weekenduri.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că puteam rezolva.
— Ai cincizeci și două de mii de lei datorie.
— Acum.
— Ce înseamnă „acum”?
A tăcut.
— Adrian?
— La un moment dat erau mai mulți.
Am rămas cu ochii la el.
— Cât?
— Aproape șaptezeci de mii.
Atunci am înțeles unde dispăruseră banii noștri.
Nu avusese o amantă.
Nu întreținuse o viață secretă spectaculoasă.
Făcuse ceva mult mai banal și mai periculos pentru familia noastră: pierduse bani, ascunsese pierderea și luase alte împrumuturi ca să pară că totul era în regulă.
— Și planul tău care era?
— Să le achit.
— Cum?
Adrian s-a uitat spre mine.
N-a trebuit să răspundă.
— Din economiile mele.
— Nu toate.
— Cât voiai să iei?
— Ioana…
— Cât?
— Dacă puneam vreo treizeci de mii, puteam închide cardurile și…
M-am ridicat.
— Deci de asta ai fost atât de furios când am blocat cardul.
— Eram disperat.
— Și restaurantul de aseară?
A dat din umeri.
— Promisesem că fac cinste.
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
— Aveai datorii de cincizeci și două de mii de lei și ai comandat o cină de aproape trei mii ca să nu pari fără bani?
N-a răspuns.
În aceeași zi i-am cerut toate documentele.
Nu promisiuni.
Nu explicații.
Contracte, extrase, rate, solduri.
A durat aproape trei ore să punem totul pe masă.
Datoria era reală.
Și, din fericire, majoritatea obligațiilor erau contractate de Adrian în nume propriu.
Am discutat și cu un specialist ca să înțeleg exact ce mă putea afecta și pe mine și ce nu.
Seara i-am spus:
— Eu nu plătesc datoriile astea din economiile mele.
— Atunci ce fac?
— Le plătești.
— Cu ce?
— Vinzi lucrurile pe care ți le-ai cumpărat și reduci cheltuielile.
Adrian s-a uitat la ceasul de la mână.
Știa exact la ce mă refeream.
În următoarele două săptămâni și-a vândut ceasul, telefonul scump și motocicleta pe care aproape că nu o folosea.
A recuperat o parte din bani.
Apoi a discutat cu banca despre restructurarea obligațiilor pe care le putea restructura.
Mihai a primit înapoi o parte din suma împrumutată și un calendar clar pentru rest.
Eu am separat complet economiile personale de banii pentru cheltuielile casei.
Am păstrat un singur cont comun pentru rată, utilități și cumpărături.
Fiecare alimenta contul cu suma stabilită.
Adrian nu mai avea card pentru contul meu.
Nu i l-am dat înapoi nici după o lună.
Nici după șase.
Primele luni au fost urâte.
Adrian era obișnuit să cumpere înainte să calculeze.
De câteva ori a venit acasă nervos pentru că trebuise să refuze ieșiri cu prietenii.
— Toți merg.
— Du-te și tu dacă ai bani.
— Știi că n-am.
— Atunci nu merge.
La început se supăra.
După o vreme a încetat.
A început să ia mâncare la serviciu în loc să comande zilnic.
Și-a cumpărat un telefon obișnuit.
A renunțat la ideea de a schimba mașina.
Cel mai important, în fiecare lună îmi arăta situația datoriilor fără să-i cer.
După nouă luni mai rămăseseră puțin peste douăzeci de mii de lei.
Într-o seară am trecut pe lângă restaurantul unde avusese loc scandalul.
Adrian conducea.
— Mergem să mâncăm? a întrebat.
M-am uitat la el.
— Acolo?
A râs.
— Nu. Nici eu n-am uitat nota aia.
Am mers la un restaurant mic, aproape de casă.
La sfârșit, chelnerița a adus nota.
Adrian a luat-o.
— Jumătate-jumătate?
— Da.
Am plătit fiecare partea lui.
Nu era o scenă romantică.
Dar pentru noi însemna mai mult decât o cină scumpă achitată din contul meu.
La paisprezece luni după seara în care îi fusese respins cardul, Adrian a achitat ultima dintre datoriile care declanșaseră totul.
Mi-a arătat confirmarea pe telefon.
— Gata.
— Gata?
— Gata.
Am verificat.
Soldul era zero.
Eu și Adrian am rămas căsătoriți.
Nu pentru că l-am iertat în seara în care mi-a spus adevărul și nici pentru că o ceartă la restaurant l-a transformat brusc într-un alt om.
Am rămas pentru că, în lunile următoare, și-a vândut lucrurile, și-a redus cheltuielile și și-a plătit singur datoriile pe care le ascunsese.
Finanțele noastre au rămas separate.
Contul comun a rămas doar pentru cheltuielile casei.
Iar cardul suplimentar care declanșase scandalul nu a mai existat niciodată.
Câteva săptămâni după ultima plată, Adrian m-a întrebat:
— Acum ai din nou încredere în mine?
I-am răspuns fără să-l menajez:
— Cu banii? Nu complet. Asta mai durează.
A dat din cap.
— Corect.
Și tocmai faptul că, de data aceea, n-a încercat să se certe cu mine mi-a arătat că măcar înțelesese de ce.