Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Brancardierul nu s-a mai apropiat de plic.
— Pe cine chem?
I-am spus numele asistentei care știa situația.
În câteva minute au venit ea, doctorița Simona și unul dintre polițiștii care lucrau deja la sesizarea mea.
Plicul a rămas exact unde îl pusese Radu.
A fost ridicat și consemnat de polițist.
Înăuntru nu se afla vreun testament magic prin care Radu devenea peste noapte proprietarul tuturor bunurilor mele.
Era ceva mult mai banal și, tocmai de aceea, mai important.
Copii după documente referitoare la două dintre proprietățile mele și câteva hârtii pregătite de el pentru discuțiile pe care intenționa să le poarte imediat după presupusa mea moarte.
— De ce le-a adus aici? am întrebat.
Polițistul a ridicat privirea.
— Asta va trebui să explice el.
Mai era ceva.
Bancnotele oferite brancardierului.
Bărbatul le predase imediat.
— Mi-a spus să nu pomenesc despre plic, a explicat.
Nu demonstrau singure că Radu încercase să mă omoare.
Dar deveneau încă o piesă într-o poveste pe care el trebuia să o explice.
Eu am fost mutată înapoi într-o zonă protejată a spitalului.
În următoarele zile, medicii s-au ocupat de ceea ce conta cel mai mult: să mă stabilizeze și să determine exact ce se întâmplase cu organismul meu.
Probele pe care le păstrasem au fost analizate din nou.
La fel și analizele mele.
Apoi anchetatorii au început să verifice cum putea ajunge substanța respectivă în băuturile mele.
Radu nu a fost arestat în restaurant, între două pahare de șampanie.
Nici nu a existat o scenă în care eu să intru îmbrăcată în alb la citirea testamentului.
Realitatea a fost mai lentă.
Și mai neplăcută pentru el.
Pentru că Radu a continuat o vreme să creadă că eu nu mai puteam spune ce știam.
În orele următoare plecării lui din spital, a sunat-o pe Bianca.
Anchetatorii nu aveau nevoie să stea deghizați la masa vecină.
Au verificat ulterior apelurile și mesajele în limitele procedurilor legale.
Iar când au discutat separat cu Bianca, povestea a început să se desfacă.
Bianca știa că Radu voia să mă părăsească.
Știa despre bunurile mele.
Știa că el era convins că, dacă eu dispăream, situația lui financiară urma să se schimbe radical.
Dar, după declarația ei, nu știa că îmi administra ceva.
Când anchetatorii au întrebat-o direct despre asta, s-a speriat.
— Mi-a spus că este bolnavă, a repetat.
— Cine?
— Radu. Spunea că Victoria are o boală pe care medicii nu reușesc să o găsească.
În cele din urmă, Radu a fost chemat la audieri.
Nu eram acolo.
Nici nu aveam nevoie să fiu.
Mai târziu am aflat că la început negase tot.
A spus că proba de ceai putea fi contaminată.
A spus că eu devenisem suspicioasă după ce descoperisem relația cu Bianca.
A spus că plicul fusese doar un gest făcut într-un moment de șoc.
Problema era că fiecare explicație deschidea altă întrebare.
De ce îi ceruse brancardierului să nu spună nimic despre plic?
De ce se interesase atât de repede de proprietățile mele?
De ce simptomele mele se diminuaseră în perioadele în care nu consumasem nimic pregătit de el?
Și, mai ales, cum ajunsese aceeași substanță identificată în organismul meu și în băutura pe care o păstrasem?
Ancheta a continuat.
A fost verificată locuința.
Au fost ridicate obiecte și recipiente relevante.
Au fost cerute expertize.
Nu toate suspiciunile mele s-au dovedit corecte.
Dar cea importantă, da.
Expunerea mea nu fusese accidentală.
Când starea mea a permis, am dat o declarație completă.
Abia după aceea Radu a aflat că sunt vie.
Nu am fost prezentă când i s-a spus.
Mi-a povestit avocatul meu.
— Prima lui întrebare a fost: „De când?”
— De când ce?
— De când știi.
Am închis ochii.
Asta mă interesa mai mult decât orice declarație de iubire pe care ar fi putut s-o inventeze.
Nu întrebase dacă sunt bine.
Întrebase de când știu.
Radu a fost pus oficial sub acuzare în legătură cu administrarea intenționată a substanței și cu tentativa de a-mi provoca moartea.
Procesul nu s-a terminat repede.
A durat.
Au existat expertize, declarații și contestări.
Bianca a fost și ea cercetată pentru a se stabili exact ce știa și la ce participase.
Nu s-a putut demonstra că știa despre administrarea substanței înainte ca lucrurile să iasă la iveală.
Relația ei cu Radu și discuțiile lor despre bani au rămas însă parte din anchetă.
Eu am cerut divorțul.
Nu a existat nicio împăcare.
Nu l-am vizitat ca să-i cer explicații și nu am vrut să aud că făcuse totul pentru că se îndrăgostise de altcineva.
Pentru mine explicația devenise irelevantă.
Bunurile moștenite de la părinții mei au rămas ale mele.
Pentru restul patrimoniului comun, avocații au urmat procedura normală de partaj.
Nu i-am donat toată averea unei fundații.
Nu am devenit peste noapte proprietara unui spital.
Am făcut ceva mult mai simplu.
Mi-am vândut unul dintre apartamentele pe care nu le foloseam și mi-am cumpărat o locuință mai mică, într-o altă zonă a Bucureștiului.
Nu voiam să mă întorc în casa în care ajunsesem să mă întreb dacă pot bea o cană de ceai fără să-mi fie frică.
Recuperarea mea a durat luni.
La început nu suportam ca altcineva să-mi pregătească băutura.
Apoi am început, încet, să revin la lucrurile obișnuite.
La serviciu.
La cumpărături.
La vizitele la sora mea.
La diminețile în care o cafea era din nou doar o cafea.
Brancardierul care fusese acolo în ziua aceea a fost audiat și el.
După încheierea acelei etape a anchetei, m-am întors o singură dată la spital și l-am întâlnit pe hol.
M-a recunoscut imediat.
— Arătați mult mai bine.
— Și mă simt mai bine.
A zâmbit.
— În ziua aceea am crezut că-mi dau demisia.
Am râs.
— Îmi pare rău.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă pară rău.
Ne-am strâns mâna și am plecat.
În cele din urmă, instanța a stabilit răspunderea lui Radu pentru faptele care putuseră fi demonstrate prin expertize și celelalte probe, iar el a primit o pedeapsă cu închisoarea.
Eu și Radu am divorțat definitiv.
Bianca a ieșit din viața mea odată cu ancheta. Nu am căutat-o și nu am vrut să aflu ce a mai făcut.
Nu mi-am schimbat numele.
Nu mi-am dat averea.
Și n-am mai avut nevoie să mă prefac moartă.
La aproape un an după ziua aceea, am găsit într-o cutie copia unuia dintre documentele pe care Radu le pregătise.
Am ținut-o câteva secunde în mână.
Apoi am pus-o în dosarul avocatului și am închis cutia.
Pentru Radu, totul începuse cu întrebarea ce va primi dacă eu mor.
Pentru mine, povestea se terminase mult mai simplu:
eram vie, eram divorțată de el, bunurile mele erau în siguranță și omul care încercase să-mi transforme moartea într-un câștig nu mai avea nici acces la mine, nici la viața pe care încercase să și-o însușească.