Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am intrat în bucătărie.
Rodica stătea la masă cu ochii umflați.
În fața ei era un contract de credit.
— Ce este?
Cătălin a închis ușa.
— Mama a făcut un împrumut.
— Pentru apartamentul nou?
— Nu.
Rodica și-a acoperit fața.
— Pentru Vlad.
M-am așezat.
Vlad, fratele mai mic al lui Cătălin, avea treizeci și șapte de ani.
Cu aproape un an înainte deschisese un service auto.
Banca îl refuzase din cauza unor întârzieri mai vechi, așa că Rodica luase un credit în numele ei.
Apoi îi mai dăduse bani.
Și încă niște bani.
— Dar apartamentul pe care l-ați vândut?
Rodica a început să plângă.
Cătălin mi-a răspuns:
— O parte din bani au mers în locuința nouă. O parte la Vlad.
— Cât?
— Aproape jumătate.
Am privit-o pe Rodica.
— Și cei nouăzeci de mii?
— Am plătit rate, dobânzi… au mai rămas foarte puțini.
Acum înțelegeam de ce nu voia să plătească o chirie.
Nu era doar zgârcenie.
Își distrusese aproape toate economiile încercând să salveze afacerea fiului mai mic.
— Unde este Vlad?
Cătălin a răspuns:
— Nu știm.
— Cum adică?
— A plecat de acasă. Telefonul e închis. Are datorii și la alte persoane.
M-am uitat la actele de pe masă.
Apoi mi-am amintit altceva.
Dosarul ipotecii noastre.
Rodica întrebând cât mai aveam de plătit.
Replica ei:
„Exact. Jumătate.”
Am întors capul spre ea.
— De aceea ați umblat prin actele apartamentului nostru?
N-a răspuns.
— Doamnă Rodica?
— M-am gândit la o soluție.
— Ce soluție?
Cătălin s-a ridicat.
— Bianca…
— Las-o să-mi spună.
Rodica și-a șters obrajii.
— Apartamentul vostru valorează mult acum.
Am simțit imediat unde merge discuția.
— Continuați.
— Dacă l-ați vinde, ați putea achita creditul, datoriile și v-ar mai rămâne suficient pentru un apartament mai mic.
Am rămas cu ochii la ea.
— Vreți să vindem casa noastră ca să plătim datoriile lui Vlad?
— Nu numai ale lui. Eu sunt cea care a luat creditul.
— Din cauza lui.
— Este fratele lui Cătălin!
M-am întors spre soțul meu.
— Tu ce spui?
— Eu abia azi am aflat tot.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
Exact ca în seara în care mama lui îmi spusese că nevestele vin și pleacă.
— Cătălin, tu ai vinde apartamentul nostru?
— Mama riscă să piardă tot.
— Noi ce riscăm?
— Bianca…
— Eu lucrez în apartamentul acela. Marcel locuiește acolo. Noi încă avem credit. Vrei să ne vindem casa pentru datoriile unui bărbat de treizeci și șapte de ani care a luat banii și a dispărut?
Rodica s-a ridicat.
— Vorbești de parcă Vlad ar fi un străin!
— Pentru datoriile lui, da. Sunt ale lui.
— Este fratele soțului tău.
— Iar eu sunt soția lui. Marcel este copilul lui.
Rodica a început din nou să plângă.
— Deci să mă lase toți să mă descurc singură?
Atunci Cătălin a lovit masa cu palma.
— Ajunge.
Am tăcut amândouă.
El s-a uitat la mama lui.
— Gata, mamă.
Rodica a clipit.
— Ce?
— Apartamentul nu se vinde.
— Cătălin…
— Nu.
— Dar eu ce fac?
— Te ajut să vorbești cu banca. Găsim un avocat. Vedem exact ce datorii sunt ale tale și ce datorii sunt ale lui Vlad. Te ajut să găsești o chirie ieftină.
— ChirIE?!
— Da.
— Și eu sunt mama ta!
— Știu.
— Deci pe ea o alegi?
Cătălin s-a uitat spre mine.
Apoi spre mama lui.
— Nu aleg între voi. Dar Bianca este soția mea, Marcel este copilul meu și apartamentul acela este casa noastră. Nu-l vând pentru greșelile lui Vlad.
Rodica s-a făcut albă la față.
— După tot ce am făcut pentru voi…
— Ai făcut multe. Dar asta nu îți dă dreptul să hotărăști ce facem noi cu locuința noastră.
Pentru prima dată după săptămâni întregi, Cătălin spusese exact ceea ce ar fi trebuit să spună de la început.
Dar eu nu mi-am luat valiza și nu m-am întors acasă în seara aceea.
Când am ieșit, Cătălin a venit după mine.
— Bianca.
M-am oprit pe palier.
— Am spus că nu vindem.
— Am auzit.
— Atunci întoarce-te acasă.
— Nu.
A rămas surprins.
— De ce?
— Pentru că problema dintre noi nu dispare doar fiindcă astăzi ai reușit să-i spui mamei tale „nu”.
— Ce vrei să fac?
— Să-mi demonstrezi că ai înțeles.
Am plecat.
În următoarele săptămâni lucrurile s-au lămurit fără minuni.
Vlad nu fusese răpit și nici urmărit de cine știe ce oameni periculoși.
Plecase într-un alt oraș fiindcă nu mai știa cum să gestioneze datoriile.
Cătălin l-a găsit printr-o rudă.
Service-ul lui mergea prost și a fost închis. Echipamentele și mașina lui au fost vândute, iar o parte din bani au mers către datorii.
Restul nu a dispărut peste noapte.
Vlad a rămas responsabil să le achite.
Cătălin nu le-a preluat.
Rodica și-a închiriat o garsonieră.
Și s-a dovedit că, după reorganizarea ratelor și a cheltuielilor, își permitea chiria.
Cătălin a ajutat-o cu drumurile la bancă și cu actele.
Nu i-a plătit datoriile.
Nu i-a vândut casa.
Și, mai ales, nu mi-a mai cerut mie să sacrific atelierul, locuința sau economiile noastre.
Eu și Marcel am rămas o perioadă la sora mea.
Cătălin mă suna, dar nu mă presa să mă întorc.
După aproape trei săptămâni mi-a trimis un mesaj:
„Am schimbat yala. Mama nu mai are cheie. Atelierul tău este exact cum l-ai lăsat. Dacă vrei să vii acasă, eu vreau să încercăm să reparăm ce am stricat. Dacă nu vrei, înțeleg.”
M-am dus în seara aceea.
Nu ca să mă mut imediat.
Ca să vorbim.
Cătălin era singur.
— Mama?
— În garsoniera ei.
— Ai cheie?
— Nu.
— Ea mai are cheie de aici?
— Nu.
Am intrat în atelier.
Mașinile mele de cusut erau la loc.
Materialele pe care Rodica le scosese pe balcon fuseseră aduse înăuntru.
— De ce mi-ai spus atunci că divorțezi dacă nu accept?
Cătălin și-a coborât privirea.
— Pentru că știam că mama se bazează pe mine și mi-a fost frică să-i spun că nu pot hotărî singur.
— Așa că m-ai amenințat pe mine.
— Da.
Nu s-a apărat.
— Și am greșit.
— Dacă mă întorc, există o condiție.
— Spune.
— Niciodată nu-mi mai spui „ori faci asta, ori divorțăm” ca să obții ce vrei.
— De acord.
— Și nimeni nu primește cheia casei fără să hotărâm amândoi.
— De acord.
— Nici mama ta.
A zâmbit foarte puțin.
— Mai ales mama.
M-am întors acasă cu Marcel două zile mai târziu.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că, după ultimatumul acela, Cătălin făcuse în sfârșit lucrurile pe care trebuia să le facă fără să mă oblige pe mine să mă lupt în locul lui.
Cu Rodica a fost mai greu.
Câteva săptămâni nu ne-am vorbit.
Apoi a venit într-o după-amiază la mine.
Singură.
Fără valize.
— Pot să intru?
Am lăsat-o.
S-a așezat în bucătărie.
— Am venit să-mi cer iertare.
Am rămas tăcută.
— Pentru că am vrut să mă mut cu forța. Pentru că am umblat prin actele voastre. Și pentru ce ți-am spus.
— Cu nevestele care vin și pleacă?
A coborât ochii.
— Da.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Nu era.
Dar am acceptat scuzele.
Rodica a rămas în garsonieră până în primăvară, când apartamentul ei din complexul nou a fost, în sfârșit, terminat.
Eu și Cătălin am rămas căsătoriți.
Nu am divorțat.
El a continuat să-și ajute mama, dar nu cu banii familiei noastre și nu luând decizii în locul meu.
Rodica nu a mai locuit cu noi și nu a mai primit cheie de la apartamentul nostru.
Vlad și-a asumat propriile datorii și a rămas responsabil pentru ele.
Iar Marcel și-a păstrat camera, eu mi-am păstrat atelierul și apartamentul nostru nu a fost vândut.
În ziua în care Rodica s-a mutat în locuința ei nouă, ne-a chemat să vedem apartamentul.
La plecare, a scos din buzunar o cheie.
— Bianca, ia-o. Pentru orice eventualitate.
M-am uitat la ea.
Apoi i-am închis degetele peste cheie.
— Nu. Este casa dumneavoastră.
Rodica a rămas o clipă tăcută.
Apoi a dat din cap.
De data aceasta, fiecare dintre noi a plecat acasă cu cheia propriei case.