Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce divorț? a repetat Vadim.
Valeria a făcut un pas înapoi.
— Mama dumneavoastră mi-a spus că sunteți despărțiți.
— Nu suntem.
— Mi-a spus că Alina pleacă astăzi și că dumneavoastră ați acceptat să ne cunoaștem mai bine.
Vadim s-a întors spre mama lui.
— Ai mințit-o și pe ea?
— Am încercat să te ajut.
— Cum? Aducându-mi o femeie acasă și dându-mi soția afară?
Marina și-a strâns buzele.
— Dacă mă ascultai acum doi ani, nu ajungeam aici.
Eu țineam încă în mână cutiuța.
— Nu schimbați subiectul. De unde știați că am fost la clinică?
Marina n-a răspuns.
— Mamă? a întrebat Vadim.
— Am văzut programarea.
— Unde?
— Pe frigider.
— Nu era nicio programare pe frigider, am spus.
Știam foarte bine.
O făcusem online și ștersesem notificarea de pe telefon pentru că voiam ca totul să rămână secret până aveam confirmarea.
Marina a ezitat.
Atunci mi-am amintit.
Cu două săptămâni înainte îi dădusem cheia apartamentului pentru o singură zi. Trebuia să intre să aștepte instalatorul cât noi eram la serviciu.
Nu mi-o mai cerusem înapoi.
— Ați intrat aici când nu eram acasă?
N-a răspuns.
Vadim a ridicat vocea.
— Mamă!
— Am venit de câteva ori.
Mi s-a făcut frig.
— De câte ori?
— Nu contează.
— Ba contează.
— Voiam doar să văd dacă Alina îți ascunde ceva.
— Și ați umblat prin lucrurile mele?
Marina a privit spre geanta mea.
Atunci am înțeles.
— Ați găsit hârtia de la clinică.
Cu o săptămână înainte fusesem pentru primele analize. Păstrasem recomandarea medicală într-un sertar din dormitor.
Marina o găsise.
— Am văzut numele clinicii, a spus ea. Apoi am întrebat.
— Pe cine?
— O cunoștință lucrează acolo.
Vadim a devenit foarte serios.
— Și ți-a dat informații medicale despre Alina?
— Nu mi-a dat dosarul ei. Mi-a spus doar că fusese acolo și că urma să revină.
— Iar restul?
Marina a evitat privirea mea.
— Am găsit recomandarea pentru analize.
Asta explica suficient.
Nu știa rezultatul.
Nu știa sigur că eram însărcinată.
Dar aflase că mă întorsesem la clinica unde făcusem tratamente pentru fertilitate.
Și presupusese că se întâmplase ceva.
— De aceea ați venit astăzi cu Valeria?
Marina a tăcut.
— De ce?
Răspunsul ei m-a surprins.
— Pentru că dacă apărea un copil, nu mai plecai niciodată.
Vadim a rămas nemișcat.
— Ce ai spus?
Marina s-a întors spre el.
— De când te-ai căsătorit, te-ai îndepărtat de noi. Nu mai vii când te chem. Nu mai ajuți ca înainte. Pentru orice trebuie s-o întrebi pe ea.
— Este soția mea.
— Exact!
Marina arătă spre mine.
— Și dacă apare și copilul, pentru mine nu mai rămâne nimic.
În sfârșit, adevărul.
Nu venise să-și salveze fiul dintr-o căsnicie fără copii.
Îi fusese teamă că un copil ne va lega și mai mult și că influența ei asupra lui Vadim va deveni și mai mică.
Valeria și-a luat geanta.
— Eu plec.
Marina s-a întors.
— Stai puțin.
— Nu. Mi-ați spus că fiul dumneavoastră divorțează și că vrea să mă cunoască.
S-a uitat spre mine.
— Îmi pare rău. Dacă știam adevărul, nu intram pe ușa asta.
— Nu tu trebuie să-mi explici, i-am spus.
Valeria a plecat.
Am rămas noi trei.
Vadim s-a apropiat de mama lui.
— Dă-mi cheia.
— Ce?
— Cheia apartamentului.
— Vadim, nu fi ridicol.
— Ai intrat aici fără permisiunea noastră. Ai umblat prin lucrurile Alinei. Ai încercat să afli informații despre consultațiile ei. Astăzi ai adus o femeie în casa noastră și i-ai spus soției mele să plece.
A întins mâna.
— Cheia.
Marina a scos-o din geantă și i-a pus-o în palmă.
— O să regreți.
— Poate. Dar nu pentru asta.
— Alegi o femeie în locul mamei tale.
— Nu aleg pe nimeni în locul nimănui. Îți spun doar că nu mai hotărăști tu ce se întâmplă în căsnicia mea.
Marina și-a luat geanta.
La ușă s-a întors spre mine.
— Și ce mare secret aveai de spus?
M-am uitat spre Vadim.
Cutiuța era încă în mâna mea.
— Nu este pentru dumneavoastră.
Marina a plecat.
Vadim a încuiat ușa.
Apoi a rămas cu spatele lipit de ea câteva secunde.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Că i-am lăsat cheia. Că n-am observat cât de departe poate merge.
M-am așezat pe canapea.
— Vino aici.
S-a apropiat.
I-am întins cutiuța.
— Asta trebuia să primești la cină.
A deschis-o.
Înăuntru erau botoșeii albi.
Vadim i-a privit.
Apoi pe mine.
Apoi iar botoșeii.
— Alina…
— Opt săptămâni.
N-a spus nimic câteva secunde.
— Ești însărcinată?
Am dat din cap.
— Medicul spune că deocamdată totul arată bine. Trebuie să repet câteva analize și să fim atenți, dar da.
S-a așezat lângă mine.
A luat botoșeii în palme.
— Și mama știa?
— Nu. Știa doar că merg din nou la clinică.
Vadim a râs scurt, apoi și-a acoperit ochii.
— Doamne…
M-a îmbrățișat cu grijă.
După câteva clipe i-am spus:
— Nu vreau să-i spui încă.
S-a retras.
— Mamei?
— Nimănui. Până nu ne spune medicul că putem sta mai liniștiți.
— Bine.
A respectat asta.
În următoarele săptămâni Marina a sunat aproape zilnic.
La început, Vadim i-a răspuns.
Nu i-a spus despre sarcină.
I-a spus doar că nu mai putea intra în apartament fără invitație și că nu va mai accepta să vorbească despre mine așa.
Marina nu și-a cerut iertare.
Dimpotrivă.
Susținea că făcuse totul „pentru binele lui”.
După câteva certuri, Vadim a încetat să-i mai răspundă o perioadă.
Am schimbat și butucul yalei.
Nu pentru că ne temeam că Marina avea încă o cheie.
Ci pentru că nu mai voiam să existe nicio îndoială.
La controlul următor, medicul ne-a spus că sarcina evolua normal.
Abia după primul trimestru am început să spunem familiei.
Marina a aflat de la Vadim.
Nu eram lângă el când i-a spus.
Când s-a întors acasă, l-am întrebat:
— Cum a reacționat?
— A plâns.
— De bucurie?
Vadim a ezitat.
— Cred că și de bucurie.
— Și de ce altceva?
— Pentru că și-a dat seama ce făcuse în ziua aceea.
Marina m-a sunat două zile mai târziu.
N-am răspuns.
A mai sunat după o săptămână.
Atunci am răspuns.
— Alina, am aflat.
— Știu.
— Felicitări.
— Mulțumesc.
A urmat o tăcere.
— Am greșit.
Nu i-am ușurat conversația.
— Da.
— Nu știam că ești însărcinată.
— Dar știați că este posibil. Și tocmai de aceea v-ați grăbit.
A tăcut.
— Da.
A fost prima dată când a recunoscut.
Nu am devenit brusc apropiate.
N-am invitat-o a doua zi la cafea.
Și cheia nu i-am mai dat-o niciodată.
Eu și Vadim am rămas împreună.
Nu a existat divorț.
În lunile următoare el a păstrat distanța față de mama lui și, mai important, n-a mai lăsat pe mine sarcina de a-i spune „nu”.
Marina a revenit treptat în viața noastră, dar numai ca musafir.
Venea când era invitată.
Suna înainte.
Nu mai intra singură.
Iar despre Valeria n-am mai auzit decât o dată. Îmi trimisese printr-o cunoștință un mesaj scurt în care își cerea din nou scuze. Nu fusese amanta lui Vadim și nu avusese niciodată o relație cu el.
La începutul primăverii am născut o fetiță sănătoasă.
Vadim a fost cu mine la maternitate.
Marina a venit a doua zi, după ce a întrebat dacă poate.
Când a intrat, s-a oprit lângă pat.
— Pot s-o văd?
Am dat din cap.
I-am arătat-o.
Marina a început să plângă.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Nu era.
Dar nici n-am vrut să-mi petrec restul vieții reluând aceeași ceartă.
În ziua externării, Vadim a dus bagajele la mașină.
Marina ne aștepta pe hol.
Înainte să plecăm, a scos ceva din geantă.
O cheie.
Am recunoscut-o.
Era cheia veche de la apartamentul nostru, cea care nu mai deschidea nimic după ce schimbaserăm yala.
— Am păstrat-o, a spus.
Vadim a privit-o.
Marina mi-a întins-o mie.
— Cred că trebuie să rămână la tine.
Am luat cheia.
Relația mea cu Marina nu s-a întors niciodată la ce fusese înainte. A rămas mai distantă și mult mai atentă la limitele casei noastre.
Dar lucrurile importante erau clare.
Eu și Vadim am rămas căsătoriți.
Fiica noastră a crescut cu amândoi.
Marina a rămas bunica ei, dar nu a mai avut nici cheie, nici dreptul de a lua hotărâri în locul nostru.
Iar femeia pe care o adusese într-o după-amiază ca să-mi ia locul nu fusese niciodată viitoarea soție a lui Vadim.
Fusese doar ultima încercare a Marinei de a conduce o familie care nu era a ei.