Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi, eu și Tudor am mers la restaurant.
Nu voiam să facem scandal.
Voiam doar să știm dacă Elena îi pusese numele fiului ei pe vreun document.
Administratorul a verificat rezervarea.
— Contractul este pe numele doamnei Elena Morar.
— Eu figurez undeva? a întrebat Tudor.
— Aveți numărul trecut ca persoană de contact secundară.
— Am vreo obligație de plată?
— Nu. Clientul și persoana care a semnat contractul este doamna Morar.
Tudor s-a uitat la mine.
Atât aveam nevoie să știm.
— Vă rog doar să rețineți că eu nu comand și nu autorizez servicii suplimentare, a spus el.
— Desigur.
Am plecat.
Nu i-am spus Elenei că fuseserăm acolo.
În următoarele zile, ea ne-a sunat de câteva ori.
Niciodată pentru ferestre.
O dată voia să știe dacă Tudor poate veni mai devreme la restaurant.
Altă dată ne-a spus că mai invitase două familii.
Apoi Patricia mi-a trimis o fotografie cu aranjamentele florale pe care le aleseseră.
Am răspuns doar:
„Frumoase.”
A venit și seara petrecerii.
Era încă foarte cald afară.
Elena ne aștepta la intrarea restaurantului într-o rochie strălucitoare, pregătită să fie centrul atenției.
— În sfârșit!
L-a îmbrățișat pe Tudor.
— Să nu plecați devreme. Am muzică până târziu.
În sală erau aproape patruzeci de persoane.
Rude, vecini, câteva prietene de-ale Elenei.
Patricia alerga de la o masă la alta de parcă organizase nunta anului.
Petrecerea a început bine.
Apoi Elena a început să adauge.
Vinul de pe mese nu-i plăcea.
— Aduceți ceva mai bun.
Ospătarul i-a spus prețul.
Elena a semnat.
Mai târziu a vrut coniac premium.
A semnat din nou.
Când programul formației se apropia de sfârșit, Elena a cerut încă două ore.
— O singură dată fac șaptezeci și unu de ani!
A semnat și pentru asta.
Eu și Tudor nu am spus nimic.
Nici nu am încurajat-o.
Era petrecerea ei.
Contractul ei.
Alegerile ei.
Patricia, în schimb, era încântată.
— Mamă, mai trebuie niște platouri aici!
Și Elena mai comanda.
Puțin înainte de miezul nopții, o parte dintre invitați au început să plece.
Elena era fericită.
Primise flori, cadouri și suficiente complimente cât pentru următorii cinci ani.
Administratorul restaurantului s-a apropiat de ea cu nota finală.
— Doamnă Morar, aceasta este suma rămasă de achitat.
Elena nici măcar nu s-a uitat.
A arătat spre Tudor.
— Dați-i-o fiului meu.
Administratorul a rămas politicos.
— Dumneavoastră sunteți titularul contractului.
— Știu. Dar plătește băiatul meu.
A luat mapa și i-a întins-o lui Tudor.
— Hai, mamă, rezolvă și tu asta.
Tudor a deschis-o.
A citit suma.
Apoi a pus mapa înapoi în fața ei.
— Nota este a ta.
Elena a râs.
— Tudor, termină.
— Nu glumesc.
Rudele de la mesele apropiate începuseră să fie atente.
Elena și-a coborât vocea.
— Nu mă face de râs.
— Nu te fac eu.
— Plătește și discutăm acasă.
— Nu.
Patricia s-a apropiat.
— Ce se întâmplă?
Elena s-a uitat la mine.
— Ioana, spune-i ceva.
— Este petrecerea dumneavoastră.
— Sunteți incredibili.
Tudor a rămas calm.
— Mamă, acum două săptămâni ne-ai cerut 18.000 de lei pentru ferestre.
Elena a încremenit.
Patricia și-a întors imediat privirea.
— Ce legătură au ferestrele acum?
— Toată legătura. Nu există nicio comandă pentru ferestre.
Câteva persoane de la masa noastră au tăcut.
— Ai sunat? a întrebat Elena.
— Da.
— Eu pot să explic.
— Știu deja explicația.
Elena s-a uitat la mine.
Atunci a înțeles.
— Ai auzit conversația cu Patricia.
— Da.
Patricia s-a făcut roșie.
— Ce conversație?
— Cea în care îi spuneai mamei tale că până la frig mai este timp și că familia contează mai mult decât ferestrele noastre.
— Eu doar…
— Las-o, a spus Tudor.
S-a întors spre mama lui.
— Ai folosit banii noștri pentru avansul petrecerii și ai fost convinsă că voi achita restul pentru că nu voi avea curaj să spun nu în fața rudelor.
Elena și-a strâns buzele.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— O dată în viață puteai să faci și tu ceva pentru mine.
— Dacă îmi cereai să contribui la aniversare, îți spuneam cât pot să dau. Tu nu mi-ai cerut. M-ai mințit.
— Vrei să mă umilești în fața tuturor?
— Nu. Vreau să plătești ceea ce ai comandat.
Administratorul a rămas lângă masă.
Elena s-a uitat disperată la Patricia.
— Ai bani pe card?
Patricia aproape că a făcut un pas înapoi.
— Eu?
— Da, tu.
— Mamă, n-am bani pentru așa ceva.
— Dar tu ai ales jumătate dintre lucrurile astea!
— Eu am venit ca invitată.
Am văzut-o pe Elena cum se uită la propria fiică fără să-i vină să creadă.
— Patricia!
— Am rata la telefon, mamă. Chiar nu pot.
Tudor n-a spus nimic.
Elena s-a uitat din nou la nota de plată.
— Eu nu am banii ăștia în contul curent.
— Aveți posibilitatea să achitați cu două carduri, dacă este necesar, i-a explicat administratorul.
— Economiile mele sunt în alt cont.
Tudor a ridicat privirea.
— Deci bani ai.
Elena s-a întors spre el.
— Ăștia sunt banii mei!
Tudor a răspuns imediat:
— Exact.
S-a făcut liniște.
— Iar cei 18.000 de lei pe care i-ai luat pentru ferestre erau ai noștri.
Elena nu a mai avut ce să spună.
A deschis aplicația bancară.
După câteva minute a reușit să transfere suma necesară și a plătit restaurantul din propriile economii.
Nu am aplaudat.
Nu am râs.
Ne-am luat rămas-bun și am plecat.
În mașină, Tudor a rămas tăcut o vreme.
— Mâine îi cer banii înapoi.
— Da.
— Pe toți.
— Normal.
A doua zi a sunat-o.
Elena a început înainte să apuce el să spună ceva.
— Sper că ești mulțumit. M-ai făcut de râs în fața familiei.
— Mamă, vreau cei 18.000 de lei înapoi.
— Nu-i mai am!
— Atunci îi pui la loc din economiile tale.
— Am plătit deja restaurantul din economiile mele!
— A fost restaurantul tău.
— Vreți să mă lăsați fără nimic?
— Nu. Vreau doar banii noștri.
Elena a început să plângă.
Tudor n-a ridicat vocea.
— Îți dau până vineri. Dacă nu îi restitui, vorbesc cu un avocat și îi recuperăm legal.
— Ai ajuns să mă ameninți pentru bani?
— Nu. Am ajuns să-ți cer înapoi banii pe care ți i-am dat pentru altceva.
Până vineri, suma a intrat în cont.
Toți cei 18.000 de lei.
Nu știu exact din ce economii i-a scos.
N-am întrebat.
Patricia nu i-a dat nimic.
Din ce am aflat mai târziu, cele două s-au certat urât după petrecere, pentru că Elena îi reproșa că fusese foarte generoasă cu ideile cât timp credea că plătește Tudor, dar dispăruse imediat ce trebuia să scoată propriul card.
Noi am căutat singuri o firmă.
Am cerut trei oferte.
Am verificat contractul.
Am plătit direct firmei.
Câteva săptămâni mai târziu aveam ferestrele noi.
Eu și Tudor am rămas împreună.
Povestea cu Elena nu ne-a despărțit. Dimpotrivă, pentru mine a contat enorm că soțul meu nu a încercat să-i găsească scuze mamei lui și nu mi-a cerut să accept minciuna doar pentru a păstra liniștea în familie.
Relația lui cu Elena însă s-a schimbat.
Nu au rupt complet legătura.
Era mama lui.
O suna, o vizita și mergeam uneori împreună la sărbători.
Dar banii nu mai intrau în discuție.
Elena nu mai primea sume „ca să rezolve ea”.
Nu mai făcea achiziții în numele nostru.
Iar dacă avea nevoie de ajutor, trebuia să spună clar pentru ce.
Cu mine a rămas rece.
Nu și-a cerut niciodată cu adevărat iertare.
În versiunea ei, noi o făcuserăm de râs.
În versiunea noastră, ea încercase să cheltuiască 18.000 de lei care nu-i aparțineau și să ne pună să achităm și restul.
N-am mai încercat să o conving.
Câteva luni mai târziu, într-o seară, Tudor vorbea cu ea la telefon.
Eu eram lângă el.
— Am găsit un om extraordinar, îi spunea Elena. Face mobilă la comandă. Dacă vreți să schimbați dulapul de pe balcon, vă scot eu un preț foarte bun.
Tudor s-a uitat la mine.
Mi-am ridicat sprâncenele.
— Mulțumesc, mamă, a spus el. Ne ocupăm noi.
— Dar îl cunosc de ani de zile!
— Sunt sigur.
— Și atunci?
— Ne ocupăm noi.
A închis.
Am încercat să nu râd.
— Un om de încredere?
Tudor și-a lăsat telefonul pe masă.
— Nici să nu începi.
Am râs amândoi.
Ferestrele erau deja montate și plătite.
Cei 18.000 de lei se întorseseră integral la noi.
Elena își plătise singură petrecerea.
Iar eu și Tudor învățaserăm o regulă pe care n-am mai încălcat-o:
când era vorba despre banii familiei noastre, îi plăteam direct celui care făcea lucrarea.