Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Adriana a intrat prima.
Andrei a închis ușa sufrageriei.
— Raluca, trebuie să vorbim.
— Știu.
S-a oprit.
— Ce știi?
M-am uitat la Adriana.
— Că vrea să divorțeze.
Niciunul nu a spus nimic.
Andrei s-a făcut palid.
— De unde…
— V-am auzit azi-noapte.
Adriana și-a îndreptat spatele.
— Ai tras cu urechea?
Am râs scurt.
— În propria mea casă, la două dimineața, în timp ce soțul meu și mama lui discutau despre apartamentul meu și copilul meu?
— Copilul este și al lui Andrei.
— Exact. Al lui Andrei. Nu al dumneavoastră.
Andrei s-a așezat.
— Raluca, nu ai auzit tot.
— Am auzit suficient.
— Mama a început discuția.
— Dar tu ai continuat-o.
A tăcut.
Adriana a intervenit:
— Fiul meu are dreptul să se protejeze.
— De mine?
— Dacă ajungeți la divorț, da.
M-am întors spre Andrei.
— De când vrei să divorțezi?
Și-a frecat palmele.
— Nu știu dacă vreau.
— Azi-noapte întrebai ce acte îți trebuie.
— Pentru că mama…
— Nu mai spune „mama”.
A ridicat privirea.
— Tu ai 38 de ani. Nu mama ta s-a căsătorit cu mine.
Adriana s-a ridicat.
— Nu accept să vorbești așa cu mine.
— Atunci puteți pleca.
— Raluca…
— Discuția asta este între mine și soțul meu.
Andrei a privit-o pe mama lui.
Pentru o clipă am fost curioasă ce va face.
Adriana și-a luat geanta.
— O să regreți atitudinea asta.
— Noapte bună.
A plecat.
Am rămas singuri.
Andrei a vorbit primul.
— Nu plănuiam să-ți iau copilul.
— Dar ai discutat despre el cu mama ta.
— Eram confuz.
— Și apartamentul?
— Mama ne-a dat avansul.
— Știu foarte bine.
— Ea consideră…
— Nu mă interesează ce consideră ea. Tu ce consideri?
A tăcut.
— Vrei să divorțezi de mine?
— Nu știu.
— Atunci de ce ai luat actele?
A tresărit.
— Ai verificat?
— Normal că am verificat.
— Voiam doar să aflu care este situația.
— Înainte să vorbești cu mine.
— Mi-a fost teamă că o să reacționezi urât.
— Și acum cum reacționez?
N-a răspuns.
Am respirat adânc.
— Astăzi am fost la avocat.
A ridicat capul brusc.
— Ai făcut ce?
— Exact ce ai făcut și tu. M-am informat.
— Deci și tu pregătești divorțul?
— Nu. Eu mă pregătesc pentru divorțul pe care tu îl discutai azi-noapte cu mama ta.
Andrei s-a ridicat.
— Putem opri tot.
— Ce anume?
— Putem încerca să reparăm.
M-am uitat la el.
În urmă cu o zi probabil aș fi făcut orice să aud asta.
Acum mă gândeam doar la el stând în bucătărie și întrebând ce acte trebuie să ia.
— Dacă voiai să pleci, puteai să-mi spui.
— Nu eram hotărât.
— Dar erai suficient de hotărât încât să iei actele.
— Raluca…
— Și suficient de hotărât încât să discuți unde va sta copilul nostru.
A coborât ochii.
— Ai dreptate.
— Știu.
În noaptea aceea nu am luat nicio hotărâre despre apartament.
Nici nu aveam cum.
Dar am luat una despre căsnicie.
— Mâine îi spun avocatului să înceapă procedurile.
Andrei s-a uitat la mine.
— Chiar vrei să divorțăm?
— Tu ai început divorțul în bucătărie înainte să-mi spui mie că avem o problemă.
— Putem merge la terapie. Putem…
— Nu.
— Pentru Vlad?
— Tocmai pentru Vlad nu vreau să petrec următorii ani verificând dacă soțul meu discută pe ascuns cu mama lui ce acte să ia din casă.
A dormit în sufragerie.
A doua zi și-a dus lucrurile la mama lui.
Nu l-am împiedicat să-l vadă pe Vlad.
Nici n-am vrut.
Era tatăl lui.
În săptămânile următoare, Andrei a încercat de mai multe ori să mă convingă să renunț la divorț.
Adriana a procedat invers.
Îmi trimitea mesaje despre cei 20.000 de euro, despre apartament și despre faptul că „familia ei nu va fi furată”.
După ce avocatul meu mi-a spus să păstrez comunicarea strict la lucrurile necesare, n-am mai intrat în discuții cu ea.
Divorțul nu s-a terminat în două săptămâni.
Nici partajul.
Au fost luni obositoare.
Andrei și cu mine am ajuns însă la un acord în privința lui Vlad.
Băiatul a rămas să locuiască în principal cu mine, iar tatăl lui a primit un program clar și regulat în care să-l vadă.
Nu l-am amenințat că îi opresc întâlnirile dacă mă supără.
Relația lui cu copilul era una, relația lui cu mine era alta.
Apartamentul a fost mai greu.
Avansul Adrianei exista.
La fel și anii în care eu și Andrei plătiserăm împreună creditul.
Nici eu nu puteam să-i cumpăr partea lui Andrei și să continui singură ratele fără să-mi distrug bugetul.
Nici el nu putea.
În cele din urmă am făcut lucrul pe care niciunul dintre noi nu și-l dorise la început.
Am vândut apartamentul.
Creditul rămas a fost stins, iar ceea ce a rămas s-a împărțit conform acordului pe care l-am încheiat cu ajutorul avocaților.
Adriana a fost furioasă.
— V-am dat banii ca apartamentul să rămână în familie!
Andrei i-a răspuns de data aceea:
— Mamă, ajunge.
Nu m-a făcut să mă răzgândesc în privința lui.
Dar măcar, prea târziu pentru căsnicia noastră, începuse să vorbească în nume propriu.
Eu m-am mutat cu Vlad într-un apartament mai mic.
Prima seară acolo a fost grea.
Aveam cutii peste tot.
Vlad își căuta camionul roșu și nu înțelegea de ce camera lui era mai mică.
Mi-a lipsit casa veche.
Mi-a lipsit balconul.
Mi-a lipsit bucătăria pe care o alesesem.
Divorțul mă costase ceva real.
Dar nu regretam decizia.
Câteva luni mai târziu, divorțul era încheiat definitiv.
Eu și Andrei nu ne-am împăcat.
El își vedea fiul conform programului stabilit și contribuia la cheltuielile lui.
Uneori comunicam bine.
Alteori nu.
Dar nu mai eram soț și soție.
Cu Adriana relația a rămas rece.
Nu mai intra în casa mea când dorea.
Îl putea vedea pe Vlad atunci când era cu tatăl lui, iar eu nu mă amestecam atâta vreme cât copilul era bine.
Nu și-a cerut niciodată cu adevărat iertare.
Continua să creadă că eu îi destrămasem familia.
Am încetat să încerc să-i schimb părerea.
Într-o duminică seara, Andrei l-a adus pe Vlad acasă.
Băiatul a intrat alergând.
— Mami! Uite ce mi-a luat tata!
Mi-a arătat o mașinuță albastră.
— E foarte frumoasă.
— Are și ușile care se deschid!
A fugit spre camera lui.
Andrei a rămas în prag.
— A mâncat la șase.
— Bine.
— Și-a lăsat hanoracul la mine. Îl aduc sâmbătă.
— Bine.
A ezitat.
— Ești bine?
— Da.
A dat din cap.
— Atunci ne vedem sâmbătă. La zece?
— La zece.
A plecat.
Am închis ușa.
Nu câștigasem apartamentul.
Nu îl lăsasem pe Andrei fără copil.
Nu o făcusem pe Adriana să recunoască faptul că greșise.
Realitatea fusese mai puțin spectaculoasă.
Eu și Andrei eram divorțați definitiv.
Vlad avea în continuare mamă și tată.
Apartamentul pentru care se făcuseră atâtea planuri fusese vândut.
Iar eu locuiam cu fiul meu într-o casă mai mică, în care nimeni nu mai stătea la două noaptea în bucătărie hotărând în secret ce urma să se întâmple cu viața mea.