Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Am împrumutat banii unui coleg.
M-am uitat la Radu.
— Ce?
— Avea o problemă. Mi-a spus că mi-i dă înapoi repede.
— Când?
— Luna viitoare.
— Și dacă nu ți-i dă?
— Mi-i dă.
— Din ce bani urma să trăim noi până luna viitoare?
N-a răspuns.
Asta era problema.
Nu pescuitul.
Nu telefonul.
Nici măcar haina mamei lui.
Radu făcuse, unul după altul, lucruri pe care și le dorise și lucruri prin care voise să pară generos în fața altora.
Și de fiecare dată luase banii din același loc.
Din economiile noastre.
— De cât timp faci asta?
— Nu „fac asta”. Au fost câteva cheltuieli.
— Peste 8.500 de lei.
— O să-i pun la loc.
— Când?
— Gabriela, abia am venit acasă cu copilul. Putem să nu transformăm seara asta într-un proces?
M-am uitat spre pătuț.
Matei dormea.
— Tocmai pentru că am venit acasă cu copilul discutăm acum.
— Ce vrei să fac?
— Mâine separăm banii.
Radu a ridicat imediat capul.
— Cum adică?
— Contul din care ai luat banii se închide. Facem unul pentru cheltuielile copilului și casei și stabilim cât pune fiecare. Restul rămâne separat.
— Suntem soț și soție.
— Tocmai de asta trebuia să mă întrebi înainte să cheltuiești banii noștri.
— Deci acum nu mai ai încredere în mine?
— Nu cu banii.
Asta l-a lovit.
— Pentru o haină?
— Pentru 8.500 de lei despre care n-am știut nimic.
N-a mai răspuns.
A doua zi nu am mers imediat la bancă.
Cu un nou-născut în casă, planurile nu se execută întotdeauna când vrei.
Dar am făcut programarea.
Și, înainte să ajungem acolo, a venit Doina.
Mama lui Radu.
Nu o mai văzusem de când născusem.
A intrat cu două sacoșe, mâncare și un pachet de scutece.
Și purta haina.
Era lungă, elegantă și evident scumpă.
— Să-mi trăiască nepotul!
S-a apropiat de pătuț.
Eu am privit haina.
Doina a observat.
— Îți place?
Radu, care era în bucătărie, a apărut imediat.
— Mamă…
— Ce?
— Nimic.
Doina a zâmbit și a mângâiat mâneca.
— Fiul meu m-a dat gata. Nici nu mă așteptam. Mi-a spus că a luat o primă și că, dacă tot am împlinit 63 de ani…
M-am uitat la Radu.
El și-a coborât ochii.
Doina s-a oprit.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a spus Radu.
— Ba este ceva.
S-a uitat la mine.
— Gabriela?
Radu a intervenit:
— Mamă, nu acum.
Doina s-a întors spre el.
— Ce să nu fie acum?
Am răspuns eu.
— Haina a fost cumpărată cu banii pentru căruciorul lui Matei.
Doina a rămas nemișcată.
— Ce?
— Gabriela…
— Las-o să vorbească, a spus ea.
I-am explicat.
Nu tot.
Doar partea cu căruciorul.
Doina s-a uitat la fiul ei.
— Este adevărat?
— Am pus și eu bani.
— Nu asta te-am întrebat.
Radu a oftat.
— Da.
Doina și-a descheiat încet haina.
— Mi-ai spus că sunt banii din prima ta.
— Am luat și primă.
— Radu.
— Da, mamă. Am folosit și banii de cărucior.
Doina și-a scos haina complet.
A împăturit-o peste braț.
— Dacă știam că port pe mine căruciorul nepotului meu, nu ieșeam cu haina asta din magazin.
— Mamă, nu dramatiza.
Doina s-a întors atât de repede spre el încât Radu a tăcut.
— Eu dramatizez?
A arătat spre pătuț.
— Copilul tău are patru zile.
— Îi cumpăr cărucior.
— Cu ce bani?
Radu n-a răspuns.
Doina s-a uitat la mine.
— Mai poate fi returnată?
— Nu știu.
— Mâine aflăm.
— Nu trebuie să faceți asta, am spus.
— Ba da. Dacă știam de unde sunt banii, nu acceptam cadoul.
Nu m-a îmbrățișat.
Nu și-a cerut iertare pentru ceva ce nu făcuse.
Și nici nu m-a întrebat de ce mă certam cu fiul ei.
A pus haina într-o sacoșă și a rămas cu nepotul cât am făcut un duș și am dormit aproape o oră.
A doua zi, Radu și Doina au mers la magazin.
N-au recuperat întreaga sumă, pentru că haina fusese deja purtată.
Au reușit însă să recupereze o parte.
În aceeași săptămână, Radu și-a pus echipamentul de pescuit la vânzare.
Telefonul nu l-a putut returna.
— Îl vând și pe ăsta, mi-a spus.
— Nu.
S-a uitat surprins.
— Atunci ce vrei?
— Vreau să nu mai iei singur decizii cu banii noștri și apoi să repari tot singur când ești prins.
A tăcut.
— Pune înapoi banii pe care i-ai cheltuit. Treptat. Dar pune-i.
— Bine.
— Și căruciorul?
— Mergem să-l cumpărăm împreună.
A doua zi am mers.
Am luat modelul pe care îl aleseserăm înainte de naștere.
Nu mi-a oferit Radu căruciorul ca pe un cadou.
Nu era un cadou.
Era ceva de care copilul nostru avea nevoie.
La bancă am făcut exact ce spusesem.
Am separat finanțele personale.
Am stabilit o sumă lunară pentru casă și pentru Matei.
Contul destinat copilului nu mai putea fi tratat ca rezerva personală a unuia dintre noi.
Radu nu a fost încântat.
În primele săptămâni a mai spus de două ori:
— Parcă suntem colegi de apartament.
I-am răspuns:
— Nu. Colegul de apartament nu-ți ia 8.500 de lei fără să-ți spună.
După a doua replică n-a mai repetat.
Problema dintre noi nu s-a rezolvat când am cumpărat căruciorul.
A durat luni.
Radu a recuperat cei 2.000 de lei împrumutați colegului și i-a pus direct înapoi.
Apoi, lună de lună, a completat diferența.
Nu mi-a mai cerut să-l felicit pentru asta.
Era dator să o facă.
Mai important, a început să se comporte ca un tată, nu ca un bărbat care „ajută” din când în când.
Când era acasă, se ridica și el noaptea.
Știa unde sunt scutecele.
Știa ce trebuie cumpărat.
Știa când urma controlul lui Matei.
Dacă eu eram epuizată, nu mă întreba:
— Ce să fac?
Lua copilul și se ocupa de el.
Doina a rămas apropiată de noi.
Nu s-a transformat într-o bunică perfectă.
Încă avea păreri despre cum îmbrăcam copilul, cât de gros trebuia învelit și de ce nu-i puneam căciuliță prin casă.
Dar după povestea cu haina n-a mai acceptat cadouri scumpe de la Radu fără să întrebe:
— Ai vorbit cu Gabriela?
Uneori îl enerva.
Pe mine mă amuza.
Au trecut aproape zece luni.
Eu și Radu am rămas împreună.
Nu pentru că haina fusese returnată și nici pentru că îmi promisese că nu va mai face niciodată asemenea lucruri.
Am rămas pentru că, în lunile următoare, comportamentul lui s-a schimbat suficient încât să pot începe să am din nou încredere în el.
Nu complet.
Asta a durat mai mult.
Într-o seară, Radu a venit acasă și și-a pus geanta lângă ușă.
Matei se juca pe covor cu niște cuburi.
— Am primit prima azi, mi-a spus.
M-am uitat la el.
— Felicitări.
— Mă gândeam să-mi schimb telefonul.
Am ridicat sprâncenele.
— Iar?
A râs.
— Nu acum.
Și-a scos telefonul vechi din buzunar.
— Am pus mai întâi suma pentru casă și pentru Matei. După aia am calculat ce-mi rămâne.
— Și?
— Telefonul ăsta mai merge.
— Chiar merge.
S-a așezat pe covor lângă Matei.
Copilul i-a întins un cub.
Radu l-a luat.
— Poate luna viitoare.
Am zâmbit.
Căruciorul pentru care ne certaserăm în ziua externării era pliat lângă ușă.
Doina nu mai avea haina.
Radu își pusese înapoi toți banii pe care îi luase din economiile noastre.
Iar noi eram încă soț și soție.
Nu uitasem ce făcuse.
Dar nici el nu mai trăia ca și cum banii familiei erau ai lui până în momentul în care cineva îl prindea cheltuindu-i.
De data asta, când avusese bani în plus, ordinea fusese alta.
Mai întâi copilul și casa.
Apoi ce își dorea el.