Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Jetul a lovit exact mijlocul mesei.
Soacra mea a țipat.
Dosarul alb a sărit într-o parte.
Foile s-au împrăștiat printre farfurii, iar apa le-a lipit instantaneu de fața de masă.
— Cristina!
Am mutat jetul.
Grătarul a început să sfârâie.
Cărbunii s-au stins sub apă, iar un nor gros de abur și fum s-a ridicat deasupra curții.
— Ai înnebunit?! a urlat Bogdan.
Am eliberat mânerul.
S-a făcut liniște.
— Petrecerea s-a terminat.
Georgiana s-a repezit la dosar.
Ridica foile ude una câte una.
— Actele! Nenorocito, ai distrus actele!
— Tipăriți altele.
S-a oprit.
— Poftim?
— Problema nu erau hârtiile. Problema este că nu semnez.
Ciprian a venit spre mine.
— Cristina, hai să discutăm ca oamenii.
— Am discutat.
— Eu am doi copii.
— Știu.
— Unde vrei să-i cresc?
M-am uitat la el.
— Nu știu, Ciprian. Dar nu în jumătatea mea de casă.
— Jumătatea ta?
A râs.
— Bogdan mi-a spus că rezolvă.
Am întors încet capul spre soțul meu.
— Ce ți-a spus?
Ciprian și-a dat seama prea târziu.
Bogdan a intervenit:
— Nu acum.
— Ba acum.
M-am apropiat de el.
— Ce i-ai promis?
— Cristina…
— Ce i-ai promis fratelui tău?
Ciprian a răspuns:
— Că până la vară jumătatea dinspre grădină va fi a noastră.
Am rămas cu furtunul în mână.
— “A noastră”?
— Eu deja am vorbit cu niște băieți pentru gard. Am comandat și materiale.
M-am uitat din nou la Bogdan.
— I-ai promis casa mea?
— I-am spus că găsim o soluție.
— Nu. I-ai spus că până la vară primește jumătate.
— Pentru că eram sigur că o să înțelegi!
— De aceea m-ai adus astăzi aici?
N-a răspuns.
— Mi-ai spus că venim singuri să facem curățenie.
— Dacă îți spuneam dinainte, refuzai.
— Exact.
— Tocmai!
Și-a întins brațele de parcă argumentul lui demonstra ceva.
— Știam că nici măcar nu o să asculți. Așa că am vrut să fim toți aici și să discutăm.
Am privit în jur.
Doisprezece oameni.
Mama lui.
Fratele lui.
Soția fratelui.
Actele pregătite.
Pixul.
Ciprian făcuse deja planuri pentru curtea mea.
Nu fusese o discuție.
Fusese o ambuscadă.
— Aveți cinci minute să plecați.
Georgiana aproape că a sărit.
— Tu ne dai pe noi afară?
— Da.
— Pe mama soțului tău?
— Da.
— Bogdan!
El a venit spre mine.
— Închide apa și termină circul.
Am ridicat furtunul, dar am îndreptat duza spre pământ, între noi.
— Nu pune mâna pe mine.
S-a oprit.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți spun să nu mă atingi.
M-am uitat spre ceilalți.
— Luați-vă lucrurile și plecați.
Unii nici n-au așteptat.
Au început să strângă genți și sacoșe.
Un bărbat mai în vârstă s-a apropiat de Bogdan.
— Eu zic să plecăm. Ați dus-o prea departe.
Soacra mea s-a întors spre el.
— Tu să nu te bagi!
— Georgiana, femeia a spus nu. Casa e a ei.
A fost prima persoană din familia lor care rostise propoziția aceea.
Georgiana a plecat bombănind.
Ciprian a rămas.
— Și eu ce fac cu materialele?
— Ce materiale?
— Pentru gard și terasă.
— Le pui la casa ta.
— N-am casă!
— Atunci nu trebuia să cumperi materiale pentru a mea.
— Dar Bogdan…
— Vorbește cu Bogdan.
A luat-o pe Raluca și a plecat.
După câteva minute, curtea se golise.
Rămăseserăm doar eu și soțul meu.
Bogdan se uita la cioburile vazei.
— Ai făcut un spectacol frumos.
— Eu?
— Da, tu! Puteai să spui nu și gata.
Am râs.
— Am spus nu.
A tăcut.
— De câte ori trebuia să spun?
— Mama s-a enervat.
— Tu ai spart vaza.
— Eram nervos.
— Tu ai pregătit actele.
— Voiam să-mi ajut fratele.
— Tu i-ai promis jumătate din proprietatea mea înainte să vorbești cu mine.
— Sunt soțul tău!
— Asta nu te face proprietarul lucrurilor mele.
— Dumnezeule, Cristina! E o casă veche!
— Atunci de ce o vrea fratele tău atât de tare?
N-a avut răspuns.
M-am dus spre poartă.
— Unde pleci?
— Tu pleci.
— Poftim?
— În seara asta nu rămâi aici.
A râs.
— Sunt soțul tău.
— Ai mai spus.
— Și tu crezi că mă dai afară cu furtunul?
— Nu. Te dau afară pentru că este proprietatea mea.
S-a apropiat de mine.
— Și mâine?
— Mâine mă întorc în București și vorbesc cu un avocat.
A încremenit.
— Pentru ce?
— Pentru divorț.
A râs din nou, dar de data asta râsul i-a murit repede.
— Pentru o ceartă?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai promis fratelui tău jumătate din moștenirea mea. Ai pregătit actele fără să-mi spui. Ai adus doisprezece oameni ca să mă presezi. Iar când am refuzat, ai distrus intenționat ceva ce știai că era important pentru mine.
— Putem discuta când te calmezi.
— Sunt foarte calmă.
— Cristina…
— Pleacă.
Și a plecat.
A doua zi am fotografiat lacătul rupt, tocul deteriorat și lucrurile stricate.
Am pus actele mele de proprietate într-un loc sigur.
Am schimbat lacătele.
Apoi am vorbit cu un avocat.
Nu exista vreo magie juridică.
Nu am divorțat într-o săptămână.
Și faptul că locul era moștenirea mea nu însemna că restul vieții noastre comune putea fi împărțit într-o după-amiază.
Dar un lucru îl știam deja:
nu mai voiam să fiu căsătorită cu Bogdan.
Trei zile mai târziu a venit la apartamentul nostru.
— Trebuie să vorbim.
L-am lăsat să intre.
— Mama a exagerat.
— Mama ta nu a pregătit singură contractul.
A tăcut.
— Tu l-ai pregătit?
— Am cerut ajutor să vedem cum se poate face.
— Fără mine.
— Pentru familie.
— A cui familie?
A oftat.
— Iar începi.
— Da. Pentru că vreau să aud răspunsul.
— Ciprian este fratele meu.
— Exact.
— Are copii.
— Știu.
— Noi nu avem.
Am rămas cu ochii pe el.
— Deci asta era socoteala?
— Nu pune problema așa.
— Cum s-o pun?
— Casa aia oricum va rămâne cândva cuiva.
— Și tu ai decis deja cui.
— M-am gândit că ar fi normal să rămână în familie.
Am râs.
— Bogdan, bunicii mei sunt familia din care vine casa.
N-a răspuns.
— Și vaza?
A dat din mână.
— Îți cumpăr alta.
Atunci am știut că nu mai exista nimic de reparat.
— Nu vreau alta.
— Era o vază, Cristina.
— Exact. Și nici măcar după trei zile nu înțelegi de ce ai spart-o.
A încercat altceva.
— Vrei să arunci doisprezece ani de căsnicie pentru o casă?
— Nu divorțez pentru o casă.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai crezut că ai dreptul să iei ceva ce este al meu, să-l promiți fratelui tău și apoi să mă umilești până accept.
— Nu am vrut să te umilesc.
— Ai adus doisprezece oameni și un contract pe care eu nu-l văzusem niciodată.
A tăcut.
— Dacă mă iubeai, măcar ascultai.
L-am privit.
— Dacă mă iubeai, nu-i promiteai fratelui tău casa bunicilor mei.
Nu ne-am împăcat.
Am depus actele pentru divorț.
Ciprian m-a sunat de două ori.
Prima dată a încercat să mă convingă.
— Copiii mei n-au nicio vină.
— N-am spus că au.
— Atunci de ce îi pedepsești?
— Faptul că nu le dau jumătate din casa mea nu este o pedeapsă.
A doua oară a încercat cu banii deja cheltuiți.
— Am dat avans pentru materiale.
— Cere-i banii lui Bogdan. El ți-a promis proprietatea.
N-a mai sunat.
Georgiana mi-a trimis mesaje luni întregi.
Într-unul mi-a scris că am distrus familia “pentru niște ziduri și niște vechituri”.
Nu i-am răspuns.
Divorțul a durat.
Au existat discuții despre bunurile noastre comune, despre bani și despre apartamentul în care locuiserăm împreună.
Dar casa bunicilor nu a ajuns la Ciprian.
Nu i-am donat niciun metru din teren.
Nu a tăiat mărul.
Nu a dărâmat sera.
Nu a construit piscina.
Iar Bogdan nu s-a mai întors acolo după ziua grătarului.
Când divorțul s-a încheiat, eram despărțiți definitiv.
Nu l-am primit înapoi.
Nici cu familia lui nu am reluat relația.
În primăvara următoare am reparat singură ce puteam și am chemat oameni pentru restul.
Am pus lacăt nou la șopron.
Am reparat tocul.
Am prins la loc perdeaua brodată de bunica.
Vaza nu mai putea fi reparată.
Am păstrat însă una dintre bucățile verzi într-o cutie cu lucrurile ei.
Într-o sâmbătă am ieșit în curte și am găsit mărul plin de flori.
Sera era tot acolo.
Hortensiile începuseră să dea frunze.
Casa nu ajunsese la Ciprian.
Bogdan nu mai era soțul meu.
Iar familia lui nu mai hotăra ce fac eu cu lucrurile lăsate mie de familia mea.