Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin a venit spre mine.
— Ce ai închis?
— Serviciile mele.
— Ce înseamnă “serviciile tale”?
M-am uitat la el.
— Modulul de rutare automată pe care l-am construit. Monitorizarea. Sincronizarea pe care o găzduiesc eu. Accesul la instrumentele pentru care plătesc eu lunar.
Fața lui s-a schimbat.
— Elena, pornește-le la loc.
— Nu.
— Acum nu e momentul pentru orgolii.
Am râs.
— Orgoliul meu?
Simona încă avea cheile mașinii mele.
Am întins mâna.
— Cheile.
— Nu-mi dai tu ordine!
Cătălin s-a întors spre ea.
— Simona, dă-i cheile.
— Dar…
— Dă-i cheile!
Pentru prima dată în seara aceea, Simona a ezitat.
A pus legătura pe masă.
Am luat-o.
Andrei s-a apropiat.
— Bun. Ai cheile. Acum pornește tot la loc și hai acasă.
M-am uitat la el.
— Ai văzut-o scuipându-mă.
— Știu.
— Și mi-ai spus mie să mă duc să mă spăl pe față.
— Pentru că făceai scandal în fața tuturor!
— Ea mi-a smuls cheile și m-a scuipat.
— Pentru că ai provocat-o!
Cătălin s-a uitat la fratele soției lui, apoi la mine.
Nu mai spunea nimeni nimic.
— Spune din nou, Andrei.
— Elena…
— Spune. Vreau să aud bine.
Și a făcut-o.
— Dacă nu făceai atâta caz cu mașina și banii tăi, nu se ajungea aici.
Am dat din cap.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că tocmai mi-ai făcut foarte ușoară următoarea decizie.
Am pus cheile în geantă.
— Mâine vorbesc cu un avocat.
Andrei a râs nervos.
— Pentru ce?
— Divorț.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ai înnebunit? Pentru o ceartă cu sora mea?
— Nu divorțez de sora ta. Divorțez de bărbatul care a văzut-o scuipându-mă și mi-a explicat că eu am provocat-o.
— Elena, hai să nu…
Telefonul lui Cătălin a început să sune.
A răspuns.
În câteva secunde expresia i s-a schimbat.
— Cum adică nu mai merge automat?
S-a îndepărtat câțiva pași.
— Treceți pe manual.
A ascultat.
— Atunci chemați firma de intervenție!
A închis.
— Elena, cât durează să repornești?
— Pentru mine? Câteva minute.
A expirat.
— Atunci fă-o.
— Nu.
— Îți plătesc.
— Nu.
— Spune cât.
Simona a intervenit:
— Cătălin, nu te umili în fața ei!
El s-a întors atât de repede spre soția lui încât aceasta a tăcut.
— Tu ai idee ce ai făcut?
— Eu?
— Ai scuipat-o pe femeia care ne întreține sistemul?
Simona s-a uitat la mine.
— Eu am crezut că doar…
— Că doar ce?
— Că e administrator.
Am râs.
— Administratorul de o mie cinci sute de lei ținut din milă?
Simona și-a strâns buzele.
— Elena, dacă te-a deranjat ce am spus, îmi pare rău.
— Nu.
— Ce?
— Nu-mi cere scuze acum.
— Tocmai ți-am spus că…
— Acum îți pare rău pentru că telefonul lui Cătălin sună. Nu pentru că mi-ai smuls cheile. Nu pentru că m-ai făcut sărăntoacă. Nu pentru că m-ai scuipat.
Cătălin a intervenit:
— Elena, discutăm despre asta după. Acum spune-mi ce vrei pentru sistem.
— Nimic.
— O sută de mii?
— Nu.
— O sută cincizeci.
Andrei s-a întors spre mine.
— Termină cu prostiile. Îți oferă o avere pentru câteva clickuri!
M-am uitat la el.
Exact aceeași poveste.
Tot “câteva clickuri”.
— Cătălin, acum un an ți-am spus cât costă munca mea.
A tăcut.
— Ai refuzat.
— Atunci era altă situație.
— Exact.
Mi-am pus geanta pe umăr.
— Atunci voiam să lucrăm împreună. Acum nu mai vreau.
Am plecat.
În noaptea aceea am dormit la o prietenă.
Andrei m-a sunat de douăzeci și trei de ori.
Nu pentru că voia să știe dacă sunt bine.
Primele mesaje au fost:
“Pornește sistemul.”
“Cătălin pierde bani.”
“Nu poți face asta familiei.”
Abia după miezul nopții a venit:
“Trebuie să vorbim despre noi.”
Nu i-am răspuns.
Dimineața am sunat un avocat.
Nu aveam pregătit providențial niciun dosar de divorț.
Nu știam nici cât avea să dureze.
Știam doar că nu mă mai întorc în aceeași căsnicie.
Firma lui Cătălin nu a dat faliment peste noapte.
Asta ar fi fost prea simplu.
Au trecut temporar pe proceduri manuale pentru o parte dintre operațiuni și au chemat o companie IT din București.
După două zile, Cătălin m-a sunat.
— Oferta lor este o sută optzeci de mii pentru intervenție și migrare. După aceea aproape cincisprezece mii pe lună pentru mentenanță.
— Atunci plătește.
— Elena, putem rezolva între noi.
— Am încercat să rezolvăm între noi trei ani.
— Îți dau 180.000 ție.
— Nu.
— Două sute.
— Nu.
— Două sute cincizeci.
— Cătălin, încă nu ai înțeles. Nu negociem prețul.
— Atunci ce vrei?
— Să nu mai lucrez pentru voi.
Am închis.
Au angajat firma externă.
I-a costat.
Serios.
Dar afacerea a supraviețuit.
Și exact asta mi-am dorit.
Nu voiam să las șoferi, dispeceri și oameni care nu-mi făcuseră nimic fără salarii doar ca să mă răzbun pe Simona.
Voiam doar ca familia aceea să înceapă să plătească pentru ceea ce ani întregi considerase că i se cuvine gratis.
Cu Andrei a fost mai simplu.
A venit după două zile să mă convingă să mă întorc.
Am acceptat să vorbim într-o cafenea.
— Sora mea a greșit.
— Da.
— Și eu am greșit.
— Da.
— Dar divorț?
— Da.
— După paisprezece ani?
— După paisprezece ani în care, atunci când sora ta mi-a smuls cheile și m-a scuipat în fața unei mese întregi, tu ai fost preocupat că eu vă fac de râs.
— Eram nervos.
— Și după ce te-ai liniștit, primul lucru pe care mi l-ai scris a fost să pornesc sistemul.
N-a răspuns.
— Nu poți arunca o căsnicie pentru o seară.
— Nu o arunc pentru o seară. Seara aceea doar mi-a arătat foarte clar ce loc am avut în familia voastră.
— Și eu?
— Tu ai ales deja unde stai.
— Ce înseamnă asta?
— Că divorțez de tine, Andrei. Nu este o amenințare și nu este o metodă prin care încerc să te sperii. Căsnicia noastră s-a terminat.
Acolo a înțeles.
Divorțul n-a fost rapid și nici plăcut.
Dar l-am dus până la capăt.
Nu m-am întors la Andrei.
Nu m-am împăcat cu Simona.
Și nu am mai lucrat nicio zi pentru firma lui Cătălin.
În lunile următoare mi-am extins activitatea pe care o aveam deja și am semnat două contracte noi cu firme care nu mă întrebau de ce trebuie să plătească pentru “câteva clickuri”.
La aproape șapte luni după aniversare, m-a sunat din nou Cătălin.
— Elena, avem o problemă cu noul sistem. Firma care îl întreține poate interveni abia mâine. Dacă vii tu în seara asta, îți plătesc tariful pe care îl ceri.
— Nu sunt disponibilă pentru compania voastră.
— Nici dacă îți plătesc dublu?
— Nici.
A oftat.
— Încă ești supărată?
— Nu, Cătălin. Doar că nu mai lucrez pentru voi.
Am închis.
Divorțul de Andrei era finalizat.
Colaborarea cu firma lui Cătălin era definitiv încheiată.
Iar Simona nu s-a mai urcat niciodată la volanul mașinii pe care o numise “găleată”.
Au rămas cu firma lor și cu facturile lor.
Eu am rămas cu munca mea, cu mașina mea și cu viața mea.
De data aceea, nimeni din familia lor nu mai hotăra cât valorează vreuna dintre ele.