Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 “Laura a încercat să-mi ia mâna.
Am tras-o.
“Nu te-am scos”, a spus. “Ți-am găsit o variantă.”
“Mi-ai împachetat viața în boxă.”
“Pentru câteva luni.”
“Le-ai promis un an.”
Dragoș a intervenit.
“Îi recuperăm banii și se rezolvă.”
M-am uitat la el.
“Tu ai luat cei șase mii?”
“Au intrat în firmă.”
“Firma nu a venit în casa mea să-mi bage hainele în saci.”
A tăcut.
Am sunat-o pe sora mea și am rugat-o să vină cu mașina.
Familiei care se mutase i-am spus că nu poate rămâne.
Femeia și-a dus mâinile la cap.
“Și noi ce facem în seara asta? Am predat cheia apartamentului în care stăteam.”
Nu aveam un răspuns care să repare ce făcuse Laura.
Oamenii aceia plătiseră șase mii de euro și veniseră cu toate lucrurile convinși că aveau unde locui.
Fuseseră mințiți și ei.
Le-am plătit trei nopți la un apart-hotel.
Apoi le-am spus:
“Banii pe care i-a luat fiica mea vi-i restitui eu.”
Laura s-a întors spre mine.
“Ce?”
“Cei șase mii de euro.”
“De unde?”
“Din economiile mele.”
“Mamă, nu poți să faci asta.”
“Ba pot.”
“Și noi?”
M-am uitat la ea.
“Voi ce?”
“Dacă nu ținem firma în viață, pierd apartamentul.”
“Nu vă mai dau niciun leu.”
Laura a rămas cu gura întredeschisă.
“Cum adică nu?”
“Exact cum ai auzit.”
“Mamă, vorbim despre casa mea.”
“Da.”
“Și nu-ți pasă dacă o pierd?”
M-am uitat spre salteaua mea sprijinită de perete.
“Ție ți-a păsat de a mea?”
“Nu este același lucru.”
“Ba este singurul lucru care este exact la fel.”
Laura a făcut un pas spre mine.
“Dacă pierd apartamentul, unde mă duc?”
“Nu știu.”
“Tu ai trei camere.”
Am privit-o.
Și-a dat seama prea târziu ce spusese.
“Exact”, am răspuns. “Dar faptul că am trei camere nu înseamnă că tu hotărăști cine locuiește în ele.”
Nu s-a mutat nimeni în apartamentul meu.
Dar nici eu n-am dormit acolo în noaptea aceea.
Am mers la sora mea. Nu suportam să intru în dormitor după ce un străin îmi cărase mobila pe hol.
În zilele următoare am restituit familiei cei 6.000 de euro.
Laura nu mi-a dat nimic.
Dragoș nu mi-a dat nimic.
Am mai plătit aproape 4.000 de lei pentru transport, remontarea mobilei, schimbarea yalei și lucrurile deteriorate în boxă.
Una dintre ramele cu fotografii de la nunta mea se spărsese.
Mașina de cusut avea carcasa crăpată.
Fotoliul fusese zgâriat.
Am schimbat și încuietoarea.
Laura nu a mai primit cheie.
Trei săptămâni nu m-a sunat.
Cei șase mii de euro nu au salvat firma lui Dragoș.
Două luni mai târziu, firma a intrat în incapacitate de plată. Creditul pe care Laura îl garantase cu apartamentul ei a rămas neachitat.
În cele din urmă, Laura a pierdut exact casa pe care încercase s-o salveze folosindu-se de a mea.
M-a sunat într-o seară.
“Am nevoie să stau la tine.”
“Pentru cât timp?”
“Nu știu. Până ne punem pe picioare.”
“Ne?”
“Eu și Dragoș.”
“Nu.”
“Mamă…”
“Tu poți veni două săptămâni. Singură.”
“Nu-l las pe Dragoș pe drumuri.”
“Atunci va trebui să găsiți altă soluție.”
A început să țipe.
“Chiar mă pedepsești acum?”
“Nu-l primesc în casa mea pe omul pentru firma căruia mi-ai golit apartamentul.”
“Și eu am făcut-o!”
“Știu.”
“Atunci de ce pe mine mă primești?”
“Pentru că ești fiica mea. Dar asta nu înseamnă că ai din nou cheia, că Dragoș se mută aici sau că poți decide ce fac eu cu locuința mea.”
Laura a tăcut.
Apoi a spus:
“Atunci nu vin.”
“Este alegerea ta.”
S-a mutat cu Dragoș la părinții lui.
Aproape un an nu mi-a mai vorbit.
Nu mi-a restituit cei 6.000 de euro.
Nu mi-a plătit reparațiile.
Nu și-a cerut scuze.
La început mă uitam la telefon de fiecare dată când suna.
După câteva luni am încetat.
Aproape un an mai târziu, soneria a sunat într-o după-amiază.
Era Laura.
Singură.
Avea un troler mic lângă picior.
Nu a încercat să intre.
“Dragoș?”, am întrebat.
“Ne-am despărțit acum o lună.”
Am rămas în prag.
“De ce ai venit?”
“Pentru că n-am unde să stau. Și pentru că trebuia să vin de mult.”
N-am spus nimic.
Laura și-a coborât privirea.
“Nu am cei șase mii de euro. Nici banii pentru lucrurile stricate. Dar știu că ți-i datorez.”
Am așteptat.
“Și?”
A ridicat ochii spre mine.
“Și n-am avut niciun drept să fac ce am făcut. Nu aveam dreptul să dau casa ta altor oameni, să-ți mut lucrurile sau să hotărăsc că trebuie să trăiești într-o rezidență doar pentru că eu aveam nevoie de bani.”
Era prima dată când o auzeam spunând asta fără să adauge numele lui Dragoș, firma sau vreo explicație.
“Vrei să te întorci aici?”
“Temporar. Până îmi găsesc serviciu mai bun și pot închiria ceva. Dacă mă primești.”
“Două săptămâni.”
A dat din cap.
“Și după cele două săptămâni?”
“Dacă am nevoie de mai mult, te întreb. Nu hotărăsc eu.”
Am primit-o.
Nu pentru că uitasem.
Nu pentru că cei 6.000 de euro dispăruseră.
Laura încă îmi datora banii, iar eu nu i-am dat înapoi cheia apartamentului. I-am spus că poate locui cu mine temporar, ca fiica mea, dar că nu mai are niciun drept să decidă cine intră în casa mea sau ce fac eu cu ea.
Dragoș a rămas definitiv în afara casei mele și, după despărțirea lor, a ieșit și din viața Laurei.
Relația dintre mine și fiica mea nu s-a reparat în ziua aceea. După aproape un an fără să vorbim și după tot ce făcuse, încrederea trebuia câștigată din nou.
Dar am ales să-i dau șansa să înceapă.
Laura și-a ridicat trolerul.
De data aceasta nu a trecut pragul până când nu m-am dat eu la o parte și i-am spus clar:
“Poți să intri. Două săptămâni. După aceea vedem împreună ce faci mai departe.”
“Am înțeles, mamă.”
Și de data aceasta chiar eu hotărâsem cine locuiește în casa mea.