Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — De ce? am repetat.
Victor s-a uitat spre camerele copiilor.
— Pentru că… pentru că nu poți să pleci așa.
— Pot.
— Avem copii, Ana.
— Exact.
Am coborât geanta de pe umăr pentru o clipă.
— Matei intră la opt și jumătate. Sofia la nouă. Ghiozdanele sunt pregătite. Sofia trebuie luată la două, Matei la patru. Numerele sunt în telefonul tău.
— Și serviciul meu?
M-am uitat la el.
— E important.
— Normal că e important!
— Și ceea ce fac eu în fiecare zi este important.
A tăcut.
Nu-mi doream să-l văd suferind și nici să-i dau o lecție ca unui copil. Dar după șapte ani în care viața noastră fusese construită în jurul programului lui, nu mai acceptam să mi se spună că tocmai munca care făcea posibil acel program nu avea nicio valoare.
— Mă întorc duminică seara, i-am spus.
— Patru zile?
— Da.
— Ana…
— Sunt la Cristina. Știi unde mă găsești.
Am plecat.
În prima oră m-a sunat de șase ori.
N-am răspuns decât la al șaselea apel.
— Unde sunt șervețelele Sofiei?
— În buzunarul lateral al rucsacului.
— Nu sunt.
— Cel cu fermoar albastru.
Pauză.
— Le-am găsit.
La prânz a sunat din nou.
— Sofia trebuie luată la două fix?
— Da.
— Am ședință.
— Atunci vorbește cu șeful tău.
— Nu pot să-i spun că plec pentru grădiniță.
— Eu cui îi spuneam?
A tăcut.
— Bine.
Seara nu m-a sunat.
A doua zi dimineață, telefonul a sunat la șapte și zece.
— Matei spune că azi trebuie să ducă un carton colorat.
— Trebuie.
— De unde iau carton la ora asta?
— Nu știu, Victor. Rezolvă.
— Tu știai mereu.
— Da.
A închis.
După două ore mi-a trimis o fotografie cu un carton albastru și un singur mesaj:
„Am rezolvat.”
Nu i-am răspuns.
Vineri după-amiază m-a sunat Tamara.
M-am pregătit pentru reproșuri.
— Ana, ești la Cristina?
— Da.
— Bine.
Am așteptat.
— Victor m-a sunat azi-dimineață, a continuat ea.
— Să mergi la copii?
— Da.
— Și te duci?
— Nu.
Am crezut că n-am auzit bine.
— Nu?
— Mi-a spus că nu se descurcă și că are mult de lucru.
Tamara a făcut o pauză.
— I-am spus că și tu aveai mult de lucru.
Am rămas tăcută.
— S-a supărat?
— Foarte.
— Îmi pare rău că te-a băgat și pe tine în asta.
— Pe mine m-a băgat în seara în care ți-a vorbit așa la masă.
Vocea ei s-a schimbat.
— Tatăl lui Victor vorbea cu mine la fel.
Asta nu știam.
— Tamara…
— Nu vreau să facem din asta povestea mea. Doar atât îți spun: am tăcut de prea multe ori. Nu-l ajut acum să creadă că problema se rezolvă chemând altă femeie să facă treaba pe care a spus că tu „doar” o faci.
Replica ei m-a surprins.
— Mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi. El e fiul meu. Tocmai de aceea trebuie să-i spun când se poartă urât.
Sâmbătă Victor n-a sunat deloc.
Duminică, pe la cinci, mi-a trimis:
„Când vii, vreau să vorbim.”
Am ajuns acasă după șapte.
În sufragerie era dezordine. Nu dezastru, dar suficient cât să-mi dau seama că Victor avusese patru zile grele.
Matei a alergat la mine.
Sofia a venit după el.
I-am strâns în brațe.
Victor a rămas lângă ușa bucătăriei.
Arăta obosit.
După ce copiii s-au dus în camera lor, a spus:
— Am fost un nemernic.
Nu i-am răspuns.
— Știu că patru zile nu înseamnă șapte ani. Dar n-am știut nici măcar jumătate din lucrurile pe care le faci.
— Asta nu era problema principală.
— Știu.
A tras un scaun.
— Problema era că am crezut că, fiindcă salariul intră pe numele meu, am mai multe drepturi decât tine.
Am rămas în picioare.
— Și?
— Și nu am.
Era prima dată când îl auzeam spunând asta fără să adaug eu explicația.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
— Ai spus-o în fața a paisprezece oameni.
— Știu.
— Scuzele astea sunt doar pentru mine.
Victor a înțeles imediat.
— Vrei să-i sun?
— Nu-ți spun eu ce să faci.
În seara aceea n-am mai discutat.
A doua zi, în pauza de prânz, Victor a trimis un mesaj în grupul pe care îl folosiserăm pentru masa de joi.
Nu mi l-a arătat înainte.
Mi l-a arătat după.
Era scurt.
Le spusese că ceea ce afirmase despre mine fusese jignitor și fals și că faptul că el aducea salariul principal în casă nu îi dădea dreptul să-mi vorbească astfel.
Atât.
Fără discurs.
Fără justificări.
Sora lui a răspuns cu un emoticon.
Un coleg i-a scris: „Respect.”
Tamara n-a răspuns deloc.
M-a sunat pe mine.
— Asta trebuia să facă din prima seară.
— Da.
— Te-ai întors la el?
— M-am întors acasă. Nu este același lucru.
Așa a și rămas o vreme.
Nu l-am iertat în patru zile.
Și nici Victor nu s-a transformat într-un alt om într-o săptămână.
Prima ceartă adevărată a venit după două săptămâni, când a acceptat să lucreze într-o sâmbătă fără să mă întrebe.
— Trebuie să merg.
— Atunci găsim împreună o soluție pentru copii.
— Ana, e serviciul.
M-am uitat la el.
S-a oprit.
A înțeles singur.
A sunat un coleg și au schimbat programul.
Altă dată am discutat despre bani și a început:
— Eu cred că…
S-a oprit din nou.
— Tu ce crezi?
Schimbarea n-a fost spectaculoasă.
A fost repetată.
Victor a început să ducă el copiii două dimineți pe săptămână. În fiecare miercuri îi lua el. Sâmbăta făcea cumpărăturile. Am deschis un cont comun pentru cheltuielile familiei, iar deciziile mari nu se mai luau de unul singur.
Dar cea mai importantă schimbare a fost a mea.
La o lună după seara aceea, am deschis laptopul și am căutat fostul meu loc de muncă.
Victor era lângă mine.
— Ce faci?
— Vreau să mă întorc la serviciu.
A tăcut câteva secunde.
— La firma veche?
— Dacă mă mai primesc. Dacă nu, caut în altă parte.
— Bine.
M-am uitat la el.
— „Bine”?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu. Că avem doi copii. Că programul tău e complicat. Că nu se poate.
Victor a tras un scaun lângă mine.
— Avem doi copii. Programul meu e complicat. Deci trebuie să vedem cum facem.
Am zâmbit.
— Asta sună diferit.
— Încerc.
Am revenit la muncă două luni mai târziu, patru ore pe zi la început.
N-a fost simplu.
Au existat dimineți în care ne-am certat.
Au existat zile când Victor a uitat ceva și zile când eu am ajuns acasă nervoasă și i-am reproșat prea repede.
Dar vechea regulă dispăruse.
Nu mai exista „eu aduc banii, eu decid”.
După aproape șase luni, am făcut din nou o masă acasă.
Nu paisprezece oameni. Doar părinții lui Victor și sora lui.
La un moment dat, Victor a spus că ar vrea să schimbăm mașina anul următor.
Sora lui a râs.
— Iar începeți?
Victor s-a uitat la mine.
— Nu. De data asta încă n-am decis nimic.
— De ce? a întrebat ea.
A împins spre mine foaia pe care făcuse câteva calcule.
— Pentru că trebuie să vedem amândoi dacă ne permitem.
Tamara și-a ascuns un zâmbet.
Eu n-am spus nimic atunci.
Nici nu era nevoie.
Am rămas căsătorită cu Victor.
Nu pentru că patru zile singur cu copiii l-au transformat miraculos și nici pentru că o scuză a șters ce îmi spusese.
Am rămas pentru că, în lunile următoare, schimbarea lui s-a văzut în lucrurile concrete pe care înainte le considera exclusiv responsabilitatea mea și în deciziile pe care nu le-a mai luat singur.
Iar eu m-am întors la serviciu și n-am mai renunțat la independența mea.
Încrederea dintre noi s-a reparat mai încet.
Și i-am spus foarte clar că există o diferență față de trecut:
— Dacă ajungem vreodată din nou în punctul în care trebuie să tac ca să putem rămâne căsătoriți, eu nu mai plec pentru patru zile.
Victor m-a privit.
Știa exact ce voiam să spun.
— Am înțeles.
De data asta, n-am avut nevoie să-l pun să repete.