Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cum adică n-ai gătit?
Rodica rostise întrebarea atât de sincer, încât aproape părea că nu înțelege sensul cuvintelor.
Iulia și-a strâns telefonul în palmă.
— Exact așa. Aveam planuri și am plecat.
— Dar noi suntem în apartamentul vostru!
— Știu.
— Cu fetele!
Din spate se auzi vocea Cristinei:
— Întreab-o dacă are măcar ceva congelat!
Iulia s-a uitat la mine.
Am vrut să spun ceva.
Mi-am mușcat limba.
Era conversația ei.
— Mătușă, pot să te întreb ceva?
— Ce?
— De ce ai venit în seara asta?
— Cum adică de ce?
— Ai venit să mă vezi?
— Normal că am venit să vă vedem!
— Atunci de ce primul lucru pe care mi l-ai scris a fost “unde e mâncarea”?
Tăcere.
— Iulia, nu începe și tu acum.
— Nu încep nimic. Te întreb.
Rodica și-a schimbat tonul.
— După tot ce am făcut pentru tine, chiar am ajuns să ne certăm pentru o farfurie de mâncare?
Am văzut exact momentul în care replica a lovit-o pe Iulia.
Era fraza de care se temuse.
— Nu, mătușă.
— Atunci?
Iulia a inspirat.
— Ne certăm pentru că de ani întregi vii când hotărăști tu, iar eu îmi anulez planurile și gătesc pentru trei oameni care nici măcar nu mă întreabă dacă pot.
— Dar eu te-am crescut!
Iulia a închis ochii.
Când a răspuns, vocea îi tremura.
— Știu.
— Te-am luat în casa mea când ai rămas fără mamă. Aveam două fete și am crescut trei!
— Știu.
— Atunci nu înțeleg ce ți-a venit.
Iulia s-a ridicat de pe scaun.
— Tocmai asta este problema. Știu atât de bine ce ai făcut pentru mine, încât mi-a fost frică ani întregi să-ți spun “nu”.
Rodica n-a răspuns.
— N-am uitat nimic, continuă Iulia. Dar nu pot să plătesc toată viața pentru faptul că m-ai crescut.
— Să plătești?!
— Da. Pentru că așa mă simt de fiecare dată când îmi spui “eu te-am crescut” imediat ce nu fac ce vrei.
Din telefon s-a auzit Diana:
— Mamă, hai să plecăm.
Rodica a ignorat-o.
— Ștefan te-a pus să spui toate astea?
Iulia s-a uitat spre mine.
— Nu.
— De când ești cu el, te-ai schimbat.
— Sunt cu Ștefan de doisprezece ani.
— Atunci el te-a întors împotriva noastră!
Iulia a ridicat vocea pentru prima dată.
— Nu! Ștefan mi-a spus că vorbește el cu tine. Eu am ales să răspund.
Liniște.
— Și mai aleg ceva. Când ajungem acasă, vreau cheia.
— Poftim?
— Cheia apartamentului.
— Iulia…
— Ți-am dat-o pentru urgențe. Să intri la noi când nu suntem acasă pentru că ai decis să vii la cină nu este o urgență.
— Sunt mătușa ta!
— Știu cine ești.
— Practic sunt mama ta!
Asta a durut.
Am văzut-o pe fața Iuliei.
Dar nu s-a retras.
— Ai fost omul de care am avut nevoie când mama mea a murit. Pentru asta o să-ți fiu recunoscătoare până mor.
Pauză.
— Dar e casa mea, mătușă.
Rodica n-a spus nimic.
— Lăsați cheia pe masa din bucătărie și trageți ușa când plecați.
— Ne dai afară?
— Nu trebuia să fiți acolo în seara asta.
Rodica a închis.
Iulia a rămas cu telefonul la ureche.
Apoi l-a lăsat pe masă.
— Am făcut-o.
— Da.
— Cred că nu mai vorbește cu mine niciodată.
— Nu știu.
— Nu-mi spune că nu contează.
— N-am de gând. Știu că pentru tine contează.
I s-au umplut ochii de lacrimi.
— Mi-a fost ca o mamă.
— Știu.
— Și poate sunt nerecunoscătoare.
— Asta trebuie să hotărăști tu. Nu eu.
N-am mai vorbit despre Rodica în seara aceea.
Când ne-am întors acasă a doua zi, cheia era pe masa din bucătărie.
Lângă ea era o farfurie goală.
Atât.
Rodica nu sunase.
Nici Cristina.
Nici Diana.
Au trecut trei zile.
Apoi o săptămână.
Iulia își verifica telefonul mai des decât voia să recunoască.
În a zecea zi a spus:
— O sun.
— Bine.
— Nu mă oprești?
— De ce te-aș opri?
— Pentru că o să crezi că cedez.
— S-o suni nu înseamnă să cedezi.
A sunat.
Rodica n-a răspuns.
A doua zi a sunat din nou.
Nimic.
Iulia a plâns în seara aceea.
Nu pentru că voia să gătească iar.
Ci pentru că limita pe care o pusese avea un preț.
În a treisprezecea zi, telefonul ei a sunat.
Rodica.
Iulia a răspuns imediat.
— Bună, mătușă.
— Bună.
Niciuna nu știa ce să spună.
În cele din urmă, Rodica a întrebat:
— Sunteți acasă duminică?
Am văzut cum Iulia își îndreaptă spatele.
— De ce?
— Voiam să vă invit la mine.
Iulia a rămas surprinsă.
— La tine?
— Da.
— Venim.
Rodica a ezitat.
— Și… Iulia?
— Da?
— Cheia ai găsit-o?
— Am găsit-o.
— Bine.
Nu și-a cerut iertare.
Nu atunci.
Poate că nici nu știa încă să o facă.
Duminică am mers la ea.
Când am intrat, masa era deja pusă.
Rodica gătise.
Cristina venise cu o prăjitură cumpărată.
Diana adusese salată și pâine.
Iulia s-a oprit în ușa bucătăriei.
— Ce s-a întâmplat aici?
Cristina a ridicat din umeri.
— Am zis să mai aducem și noi ceva.
Rodica a mormăit:
— Parcă n-ați mai văzut mâncare.
Nu era o scuză.
Dar era prima dată când Iulia se așeza la masa lor fără să fi gătit nimic.
După prânz, Rodica a început să strângă farfuriile.
Din reflex, Iulia s-a ridicat.
— Lasă, spuse Rodica.
Iulia s-a oprit.
— Sigur?
— Am două fete. Să spele și ele niște vase.
Cristina a protestat imediat:
— Mamă!
Pentru prima dată după scandal, Iulia a râs.
Relația lor nu s-a reparat într-o duminică.
Au mai existat supărări.
Rodica a mai încercat să anunțe în loc să întrebe.
Prima dată când a spus:
— Venim vineri.
Iulia a răspuns:
— Vineri nu putem. Duminică putem.
Rodica s-a bosumflat.
Dar n-a mai venit vineri.
Altă dată, Cristina a întrebat:
— Iulia, faci plăcinta aia când venim?
Iulia a răspuns:
— Dacă am chef. Dacă nu, aduci tu desertul.
Cristina a râs.
Iulia nu.
Cristina a înțeles.
Cel mai greu lucru pentru soția mea n-a fost să refuze o cină.
A fost să accepte că Rodica putea fi, în același timp, femeia care o salvase într-un moment cumplit al copilăriei și omul căruia trebuia să-i pună limite ca adult.
Una nu o ștergea pe cealaltă.
Au trecut câteva luni.
Într-o joi seara, telefonul Iuliei a sunat.
Rodica.
Iulia a răspuns.
— Bună, mătușă.
— Bună. Voiam să vă întreb ceva.
Iulia s-a uitat spre mine.
— Spune.
— Sunteți liberi sâmbătă? Dacă da, veniți la mine. Eu gătesc. Cristina aduce desertul, Diana aduce băuturile.
Iulia a zâmbit.
— Suntem liberi.
— Atunci vă aștept.
— Bine.
Rodica a tăcut o clipă.
— Și, Iulia…
— Da?
— Dacă nu puteți, îmi spui. Nu-i nicio tragedie.
După ce a închis, Iulia a rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
Am rămas căsătoriți, relația cu Rodica a continuat, iar Iulia n-a rupt legătura cu femeia care o crescuse.
Dar Rodica nu a mai primit cheia apartamentului nostru.
Vizitele au început să fie stabilite înainte, nu anunțate.
Cristina și Diana au început să contribuie la mesele de familie.
Iar Iulia n-a mai anulat un weekend doar pentru că cineva se supăra când auzea cuvântul “nu”.
Rodica rămăsese mătușa pe care o iubea.
Doar că recunoștința nu mai însemna supunere.