Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nimeni, spuse Cătălin.
— Ce?
— Nimeni altcineva nu mai are cheie. Mama și Mirela.
Am rămas cu ochii la el.
— “Nu mai are”? Sau “nu are”?
A ezitat.
— Andreea…
— Răspunde.
— Doar ele două au acum.
Mi-a fost suficient.
— Mâine schimb butucul.
Doina a izbucnit:
— Cum adică schimbi butucul?!
M-am întors spre ea.
— Exact cum am spus.
— Cătălin, spune-i că nu poate să facă așa ceva!
M-am uitat și eu la el.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi:
— Poate.
Doina a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce?
— Este și casa ei, mamă.
— Și eu sunt mama ta!
— Știu.
— Atunci fă ceva!
Cătălin a inspirat adânc.
— Da. O să fac.
S-a întors spre ea.
— Tu și Mirela plecați acum.
Mirela a izbucnit:
— Serios?!
— Da.
— Pentru ea ne dai afară?
Cătălin și-a frecat fruntea.
— Nu vă dau afară “pentru ea”. Vă rog să plecați pentru că tocmai ați stat în casa noastră și ați jignit-o.
— Vai de mine, acum e casa “voastră”!
— Da, mamă. Este.
Doina a scos cheia din buzunar și a aruncat-o pe masă.
— Țineți-vă casa!
Am privit cheia.
Nu m-am aplecat după ea.
Oricum a doua zi aveam să schimb încuietoarea.
Mirela însă nu pleca.
— Și cu banii mei ce fac?
M-am uitat la ea.
— Care bani?
— Cei 800. Doar nu crezi că pot să-i dau înapoi mâine.
— Nu ți-am cerut asta.
— Atunci?
— Vreau să știu de câte ori ți-a mai dat Cătălin bani fără să-mi spună.
Cătălin s-a uitat spre mine.
Mirela s-a uitat spre el.
Am simțit imediat.
— De câte ori?
— Andreea, discutăm noi.
— Nu. Acum.
Mirela și-a pus geanta pe umăr.
— Nu mă băgați pe mine în problemele voastre.
— Tocmai despre banii primiți de tine vorbim.
— I-am cerut fratelui meu.
— De câte ori?
Cătălin a răspuns:
— De câteva ori.
— Câte?
— Patru.
Am rămas nemișcată.
— În cât timp?
— Cam șase luni.
— Cât?
— Nu știu exact.
— Ba știi.
A tăcut.
— În jur de două mii și ceva.
— Cu cei 800?
— Da.
Nu era o avere.
Tocmai asta mă enerva.
Nu aveam nevoie de vreo sumă uriașă ca să fie o trădare.
Aveam nevoie doar de faptul că soțul meu luase în mod repetat decizii despre banii noștri fără mine.
Mirela s-a înroșit.
— Am avut probleme!
— Nu te judec pentru că ai cerut.
S-a oprit.
— Atunci?
M-am întors spre Cătălin.
— Îl judec pe el pentru că a spus da din partea amândurora.
Cătălin și-a coborât privirea.
Mirela a plecat prima.
Doina a urmat-o.
Înainte să iasă, s-a întors spre fiul ei.
— O să-ți pară rău.
Cătălin n-a răspuns.
Ușa s-a închis.
Am rămas amândoi în bucătărie.
— Îmi pare rău, spuse el.
— Nu vreau încă scuze.
— Atunci ce vrei?
— Adevărul.
Am tras un scaun.
— Câte lucruri din casa asta ai mai discutat cu ele fără mine?
— Nimic important.
Am râs.
— Cheile nu erau importante?
— Am greșit.
— Banii?
— Am greșit.
— Faptul că mama ta intră când vrea?
— Știu.
— Nu. Ai știut și înainte. Doar că era mai simplu să mă superi pe mine decât pe ele.
A ridicat privirea.
Asta l-a lovit.
— Nu e adevărat.
— Ba da. Pentru că eu rămâneam.
N-a răspuns.
— Când mama ta se supăra, alergai s-o împaci. Când Mirela plângea, îi dădeai bani. Când eu îți spuneam că nu mai pot, îmi spuneai “lasă că rezolv”.
Am luat geanta.
— Unde pleci?
— La ai mei.
— Andreea…
— O iau și pe Ilinca.
— Îmi iei copilul?
M-am întors imediat.
— Nu începe.
A tăcut.
— Nu ți-o “iau”. Merg câteva zile la părinții mei. Poți s-o vezi, poți veni după ea, putem vorbi. Dar eu nu pot să stau aici în seara asta și să mă prefac că faptul că le-ai dat chei de la casa noastră fără să-mi spui este o neînțelegere.
— Și noi?
— Despre noi discutăm când nu mai încerci să împaci pe toată lumea.
Am plecat.
A doua zi, Cătălin m-a sunat.
— Am schimbat butucul.
Am rămas tăcută.
— Am două chei noi. Una pentru mine și una pentru tine.
— Bine.
— Și am verificat transferurile către Mirela.
Mi-a spus suma exactă.
Nu încercase s-o ascundă.
— Am făcut un tabel cu ce a fost din banii mei și ce a fost din banii comuni.
— Cătălin, nu vreau contabilitate între noi.
— Știu. Vreau doar să nu mai existe lucruri pe care le afli după.
Era un început.
Nu o rezolvare.
Două zile mai târziu m-a sunat Doina.
N-am răspuns.
Apoi l-a sunat pe Cătălin.
Eram lângă el când s-a întâmplat.
— Cătălin, sunt la voi. Cheia nu merge.
S-a uitat spre mine.
— Știu, mamă.
— Cum adică știi?
— Am schimbat butucul.
— Atunci coboară și dă-mi cheia nouă.
— Nu sunt acasă.
— Atunci când vii?
— Diseară.
— Bine. Îmi faci atunci una.
Pauză.
— Nu, mamă.
Am rămas nemișcată.
La telefon s-a făcut liniște.
— Ce ai spus?
— Nu-ți mai fac cheie.
— Deci asta a vrut ea!
Cătălin a închis ochii.
Altădată, în momentul acela, ar fi început să explice.
Să îndulcească.
Să-mi arunce mie o privire disperată.
De data aceea nu.
— Nu, mamă. Eu am greșit când v-am dat cheile fără să discut cu Andreea.
— Te-a întors împotriva familiei tale!
— Andreea este familia mea.
Doina a închis.
Nu m-am întors acasă în seara aceea.
Nici a doua zi.
Cătălin trebuia să facă mai mult decât să câștige o ceartă cu mama lui.
În următoarea săptămână a vorbit și cu Mirela.
Nu i-a cerut să-i dea toți banii imediat.
Nu voiam asta.
Dar i-a spus:
— Dacă mai ai nevoie de ajutor, întrebi. Nu mai promit bani din bugetul nostru înainte să vorbesc cu Andreea.
Mirela i-a răspuns că “nevastă-sa îl ține sub papuc”.
Cătălin nu s-a răzgândit.
Cu Doina a fost mai greu.
Timp de aproape o lună n-a venit la noi.
Spunea rudelor că nora ei “îi interzisese casa băiatului”.
Nu m-am dus să mă justific.
Nici Cătălin n-a mai încercat să mă convingă să cedez doar ca să fie liniște.
M-am întors acasă după o săptămână.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că, pentru prima dată, îl văzusem pe Cătălin punând singur limite pe care ani întregi îmi promisese că le va pune.
I-am spus în prima seară:
— Dacă mai dai vreodată cuiva cheie de la casa noastră fără să mă întrebi, eu nu mai plec pentru o săptămână.
— Știu.
— Plec definitiv.
— Am înțeles.
— Și dacă mai iei bani din bugetul nostru pentru altcineva fără să discutăm?
— La fel.
Am rămas împreună.
Dar relația cu familia lui nu s-a întors la ce fusese.
Și nici n-am vrut.
Mirela a rămas convinsă multă vreme că eu îl schimbasem pe fratele ei.
Doina nu mi-a cerut iertare pentru ce spusese în bucătărie.
Poate că nici astăzi nu crede că a greșit complet.
Dar n-a mai avut cheie.
Nici Mirela.
N-au mai intrat niciodată fără să anunțe.
Iar din contul nostru nu a mai plecat niciun leu către familia lui fără să știm și să fim de acord amândoi.
Câteva luni mai târziu, într-o sâmbătă dimineață, telefonul lui Cătălin a sunat.
Era Doina.
— Sunteți acasă? Pot să trec pe la voi după patru?
Cătălin s-a uitat spre mine.
— Da, mamă. După patru e bine.
A închis.
— Ce? m-a întrebat când a văzut că mă uit la el.
— Nimic.
Am zâmbit.
— Doar că de data asta n-a trebuit să-ți cer.
Am rămas căsătorită cu Cătălin.
Nu pentru că și-a dat mama afară într-o seară.
Ci pentru că după seara aceea a încetat să mai cumpere liniștea mamei și a surorii lui cu timpul, banii și liniștea mea.
Doina și Mirela au rămas familia lui.
Dar eu și Ilinca n-am mai fost familia pe care trebuia s-o sacrifice ca să nu le spună lor “nu”.