Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Dacă ai venit să-mi spui că am avut dreptate, poți să economisești aerul, i-am spus.
Dan a rămas în hol.
— N-am venit să spun asta.
— Atunci?
S-a dat într-o parte.
Am intrat în bucătărie.
Rodica avea șorțul legat peste bluza ei bună și stătea în fața unui lighean cu varză.
Mirela curăța morcovi.
Pe aragaz fierbeau două oale.
Pe masă erau trei pungi de la o cofetărie din cartier.
M-am uitat la ele.
Rodica mi-a urmărit privirea.
— Am cumpărat cozonacii.
N-am spus nimic.
— Da, știu ce am zis ieri, continuă ea. Dar n-a murit nimeni.
Aproape am zâmbit.
Mirela a arătat cu cuțitul spre un castron.
— Iar salata de boeuf o facem fără mazăre.
— De ce?
— Pentru că Dan a uitat s-o cumpere.
— Era pe listă! protestă el.
Mirela s-a întors spre el.
— Și?
Am lăsat geanta jos.
— Cum merge?
Toți trei au tăcut.
Apoi Rodica a spus:
— Greu.
Un singur cuvânt.
Dar era prima dată când îl auzeam de la ea.
Mirela s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Am stat o oră și jumătate numai la cumpărături.
Dan a adăugat:
— Și am fost de două ori.
— De trei ori, îl corectă Rodica. Ai uitat drojdia.
— Cozonacii sunt cumpărați, mamă!
— Pentru că ai uitat drojdia!
M-am așezat.
N-am preluat nimic.
După câteva secunde, Dan m-a privit.
— Spune-ne măcar dacă facem bine umplutura.
— Gustați-o.
— Dar tu știi cum trebuie să fie.
— Și voi puteți afla.
Rodica a deschis gura.
Apoi a închis-o.
— Las-o, Dan.
M-am uitat surprinsă la ea.
— Cum?
— A spus că nu mai face. Atunci nu mai face.
Mirela a ridicat sprâncenele.
— Mamă, dar dacă stricăm tot?
Rodica a luat o frunză de varză.
— Atunci mâncăm sarmale stricate.
Și s-a apucat să împăturească.
Am rămas acolo zece minute.
Apoi m-am ridicat.
— Unde pleci? întrebă Dan.
— Să mă schimb.
— Și după?
— Nu știu. Poate citesc.
S-a uitat la mine.
— Serios?
— Foarte.
În după-amiaza aceea n-am făcut sarmale.
N-am copt.
N-am curățat.
N-am verificat cuptorul.
La un moment dat am adormit aproape o oră.
Când m-am trezit, primul lucru pe care l-am simțit a fost vinovăție.
Am auzit vase în bucătărie.
Apoi vocea Mirelei:
— Dan, nu lăsa tocătorul acolo!
M-am întors pe partea cealaltă.
Și n-am mers.
În seara de Ajun, masa noastră arăta altfel.
Erau mai puține feluri.
Cozonacul era cumpărat.
Piftie nu mai făcuse nimeni.
Sarmalele erau unele mari, altele mici, iar câteva se desfăcuseră.
Friptura ieșise bună.
Salata de boeuf nu semăna cu a mea.
Și totuși, la ora la care în anii trecuți eu încă alergam între bucătărie și sufragerie, eram deja așezată.
Cu părul făcut.
Cu haine curate.
Cu un pahar în față.
Dan aducea ultima tavă.
Mirela împărțea pâinea.
Rodica punea farfuriile.
Nimeni nu murise.
Crăciunul nu fusese distrus.
La jumătatea mesei, Mirela a spus:
— Sarmalele Marianei sunt totuși mai bune.
Am pus furculița jos.
— Mirela…
— Stai! N-am terminat.
S-a uitat spre mine.
— Dar acum înțeleg de ce.
Rodica a mormăit:
— Și eu.
Dan nu spunea nimic.
După ce musafirii au plecat, m-am ridicat din reflex să strâng farfuriile.
Dan mi-a luat două din mâini.
— Lasă.
— Le duc până în bucătărie.
— Du-le. Dar după aia stai jos.
Mirela a venit cu un teanc de farfurii.
Rodica aduna paharele.
Am strâns toți.
A durat douăzeci de minute.
Ani întregi mie îmi lua de trei ori mai mult.
Când am rămas singuri, Dan s-a așezat în fața mea.
— Eu chiar n-am realizat cât faci.
M-am uitat la el.
— Ba ai realizat.
— Mariana…
— M-ai văzut.
A tăcut.
— M-ai văzut la două noaptea împăturind sarmale. M-ai văzut spălând vase după toți. Anul trecut m-ai văzut când mi s-a făcut rău.
— Știu.
— Atunci nu-mi spune că n-ai realizat.
Și-a frecat palmele.
— Te-am văzut, dar…
— Exact.
— Ce?
— M-ai văzut și ai rămas pe canapea. Asta mă doare mai tare decât dacă n-ai fi știut.
Dan și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să am dreptate. Vreau să nu mai trăiesc așa.
— N-o să mai trăiești.
— Nu-mi promite acum numai pentru că te simți vinovat.
— Atunci ce vrei?
— Ca anul viitor să nu ajungem iar aici.
— Nu ajungem.
— Și nu doar de Crăciun, Dan.
A ridicat ochii.
— Știu.
În dimineața următoare, Rodica m-a prins singură în bucătărie.
— Mariana.
— Da?
A ezitat.
— Eu am făcut ce ai făcut tu aproape treizeci de ani.
N-am spus nimic.
— Socrul tău nu știa nici unde țin făina.
— Știu.
— Eu credeam că așa se face.
— Faptul că ați făcut dumneavoastră asta treizeci de ani nu înseamnă că trebuie s-o fac și eu.
A dat încet din cap.
— Acum știu.
Apoi a adăugat:
— Cred că m-am obișnuit atât de tare cu ideea că femeia trebuie să le facă pe toate, încât când te vedeam făcând exact același lucru mi se părea normal.
Era cea mai sinceră explicație pe care mi-o dăduse vreodată.
— Îmi pare rău pentru anul trecut.
— Pentru piftie?
A zâmbit rușinată.
— Mai ales pentru piftie.
Nu am rezolvat șaisprezece ani de obiceiuri într-un Crăciun.
Dan a mai avut momente în care aștepta să-i spun eu ce trebuie făcut.
La început mă întreba:
— Cu ce să te ajut?
Până într-o seară când i-am răspuns:
— Nu mă ajuți. Locuiești aici.
A înțeles diferența.
Treptat, lucrurile s-au schimbat.
Nu pentru că a învățat să facă sarmale perfecte.
Ci pentru că a început să observe singur ce trebuie făcut.
Iar eu am încetat să repar imediat orice lucru pe care ceilalți nu-l făceau exact ca mine.
Cu Rodica și Mirela am stabilit o regulă înainte de următoarele sărbători:
cine vine contribuie.
Ori gătește.
Ori cumpără ceva.
Ori ajută la pregătire și strâns.
Nu mai exista varianta “vin la masă și Mariana se ocupă”.
Am rămas căsătorită cu Dan.
Nu pentru că acel Ajun a șters anii în care mă lăsase singură în bucătărie.
Nu i-a șters.
Am rămas pentru că după discuția aceea nu s-a limitat la scuze. Și-a schimbat efectiv comportamentul, iar schimbarea a continuat și după ce au trecut sărbătorile.
La Crăciunul următor eram din nou zece.
Dar eu n-am mai gătit pentru zece.
Rodica a făcut friptura.
Mirela a venit cu salata și două platouri cumpărate.
Eu am făcut cozonacul, pentru că de data aceea chiar am vrut.
Iar Dan și-a asumat sarmalele.
Pe 23 decembrie, l-am găsit în bucătărie cu telefonul sprijinit de un borcan și trei foi de varză desfăcute în fața lui.
— Mariana, cât orez…
S-a oprit singur.
M-am uitat la el.
— Ce?
— Nimic.
A luat telefonul.
— Caut.
Am râs și mi-am turnat cafea.
Crăciunul acela n-a fost perfect nici el.
Dar la masă am ajuns toți odată.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nimeni nu mai numea “tradiție” faptul că o singură femeie trebuia să muncească pentru toată familia.