Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sofia s-a uitat spre telefonul meu.
— Ce bani?
Mihai s-a ridicat.
— Elena, termină.
— De ce?
— Pentru că nu trebuie să-i explic mamei toate finanțele noastre.
Am râs scurt.
— Acum zece minute trebuia să-i explici ce parte din apartamentul meu meriți. Finanțele au devenit private tocmai acum?
Corina s-a uitat la fratele ei.
— Mihai, despre ce vorbește?
El și-a luat telefonul de pe masă.
— Despre niște transferuri. Nu contează.
— Ba tocmai ele contează.
Am deschis istoricul contului.
Cu trei ani înainte hotărâserăm să renovăm apartamentul. Eu aveam economii rămase din vânzarea casei tatălui meu și încă niște bani strânși înainte de căsătorie.
Mihai avea mai mult timp decât mine să se ocupe de muncitori.
Așa că îi transferam lui banii.
El plătea echipa, materialele și mobilierul.
Simplu.
Nu mă deranjase niciodată că oamenii spuneau că „Mihai a făcut renovarea”.
Până când Mihai începuse să spună că el o plătise.
Am pus telefonul pe masă.
— Uite.
Corina s-a apropiat.
Pe ecran se vedeau transferurile.
Lună după lună.
Sofia s-a uitat la fiul ei.
— Tu mi-ai spus că ai băgat aproape toți banii tăi aici.
Mihai s-a înroșit.
— Am contribuit și eu.
— Nu am spus că n-ai contribuit deloc, am răspuns. Tocmai asta vreau să stabilim corect.
— Atunci care e problema?
— Problema este că tu ai venit aici înaintea mea și le-ai lăsat să creadă că ai renovat apartamentul din banii tăi.
Sofia s-a ridicat.
— Mihai?
— Mamă, nu acum.
— Ba acum. M-ai chemat să te ajut și nu mi-ai spus asta.
Pentru o clipă aproape că mi-a venit să râd.
Nu pentru că Sofia îmi luase partea.
Nu mi-o luase.
Era doar furioasă că nu primise toate informațiile.
Și imediat a demonstrat-o.
— Oricum, șapte ani de căsnicie nu dispar, spuse ea. A locuit aici, a plătit facturi, a cumpărat lucruri…
— Absolut.
M-am întors spre Mihai.
— Tot ce este de împărțit se împarte. Tot ce poți demonstra că ai plătit tu se discută. Dar apartamentul meu nu devine al tău pentru că ai locuit în el.
Mihai și-a încleștat maxilarul.
— O să vedem.
— Exact.
— Mergem în instanță dacă trebuie.
— Mergem.
Cred că se așteptase să mă sperie.
Nu m-a speriat.
În schimb, Corina părea că voia să plece.
Și-a strâns geanta.
— Eu cred că voi doi trebuie să discutați singuri.
Sofia a întors capul spre ea.
— Acum pleci?
— Da, mamă. Pentru că este divorțul lor.
Mi-a plăcut că măcar unul dintre cei trei își amintea asta.
Corina a plecat.
Sofia a mai rezistat câteva minute.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Eu îmi apăr copilul.
— Și eu îmi apăr casa.
— O să regreți că ai făcut totul atât de urât.
M-am uitat spre Mihai.
— Eu?
Sofia n-a răspuns.
A plecat.
Am rămas singură cu bărbatul cu care trăisem șapte ani.
Pentru prima dată de când ajunsesem acasă, liniștea m-a lovit mai tare decât vocile.
— De ce? am întrebat.
— Ce?
— De ce ai făcut-o așa?
Mihai s-a așezat.
— Pentru că știam că n-o să fii de acord.
— Cu divorțul?
— Cu ce vreau eu după.
A fost probabil cea mai sinceră propoziție pe care mi-o spusese în ziua aceea.
— Ce vrei?
— Să nu plec de aici cu nimic după șapte ani.
— N-am spus că pleci cu nimic.
— Apartamentul valorează mult acum.
— Și era al meu înainte să te cunosc.
— Știu.
— Atunci?
Mihai s-a uitat spre podea.
— M-am obișnuit să cred că este și al meu.
Am dat încet din cap.
În sfârșit ajunseserăm la adevăr.
Nu exista document secret.
Nu exista vreun drept pe care Mihai știa sigur că îl avea.
Exista doar un bărbat care locuise suficient de mult într-o casă încât începuse să creadă că simplul fapt că trăise acolo îi dădea dreptul la o parte din ea.
— Și de ce divorț?
Mihai a tăcut.
— Nu mai sunt fericit.
A durut.
Dar măcar era adevărul.
— Este altcineva?
— Nu.
L-am privit câteva secunde.
— Bine.
A ridicat ochii.
— Atât?
— Ce vrei să fac? Să te conving să rămâi?
— Nu.
— Nici eu.
Asta l-a surprins.
Poate că până atunci își imaginase că problema noastră era dacă acceptam eu divorțul.
Nu era.
Dacă un om nu mai voia să fie căsătorit cu mine, nu aveam de gând să-l țin.
Problema era felul în care încercase să plece.
— Când îți iei lucrurile?
— Elena, locuiesc aici.
— Ai depus actele de divorț și ai venit cu mama și sora ta să discutați apartamentul înainte să ajung eu acasă. Nu putem continua luni întregi sub același acoperiș ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
— Și unde vrei să mă duc?
— Nu știu.
— Vezi? Asta spun. Pentru tine este simplu. Tu rămâi aici.
— Pentru că este casa mea.
A tăcut.
În următoarele două săptămâni, Mihai s-a mutat într-un apartament închiriat.
Nu și-a luat doar „două valize”.
Am făcut inventarul lucrurilor cumpărate în timpul căsniciei și am stabilit ce lua fiecare.
Uneori ne-am certat.
Alteori am reușit să vorbim normal.
Disputa financiară a durat mai mult.
Mihai a cerut să fie luate în calcul anumite sume despre care susținea că le investise în renovare și în bunurile din apartament.
Am adunat extrasele, facturile și transferurile pe care le mai aveam.
Și acolo s-a văzut diferența dintre ceea ce povestise familiei lui și ceea ce putea demonstra.
O parte din lucruri fuseseră într-adevăr cumpărate de el.
Le-am recunoscut.
Nu voiam să-i iau ce era al lui.
Dar mare parte din renovarea cu care se lăudase fusese plătită din banii pe care îi transferasem eu.
În final, am clarificat prin procedura de divorț bunurile și contribuțiile care trebuiau clarificate, iar apartamentul cumpărat de mine înainte de căsătorie a rămas al meu.
Sofia nu a acceptat niciodată rezultatul cu adevărat.
M-a sunat după ce lucrurile erau deja stabilite.
— Ești mulțumită acum?
— Cu ce?
— Ai rămas cu apartamentul.
— Sofia, era al meu.
— Știu ce scrie în acte.
— Atunci ce discutăm?
— Eu știu doar că fiul meu a plecat după șapte ani și acum stă cu chirie.
— Fiul tău a depus actele de divorț.
A tăcut.
— Puteai să fii mai înțelegătoare.
— Și el putea să nu vină cu voi două în casa mea ca să discutați ce lua din ea înainte să vorbesc eu cu el.
N-a avut ce să răspundă.
Nu și-a cerut scuze.
Nici eu nu i-am cerut.
După divorț n-am mai avut o relație cu ea.
Cu Corina m-am întâlnit întâmplător o singură dată. M-a salutat și atât.
Mihai a încercat de două ori să redeschidă discuția dintre noi.
Prima dată, la câteva luni după ce se mutase.
— Crezi că am făcut o greșeală?
— Cu divorțul?
— Cu tot.
M-am uitat la el.
— Nu știu ce ai făcut tu. Eu știu doar ce nu mai pot face eu.
— Ce?
— Să am încredere în tine ca înainte.
N-a insistat.
A doua oară a venit după ultimele două cutii pe care le lăsase în debara.
Le-am pus lângă ușă.
Mihai s-a uitat prin apartament.
— Ai schimbat masa.
— Da.
— Îmi plăcea cea veche.
— Știu.
A ridicat prima cutie.
Apoi a rămas câteva secunde pe loc.
— Mama încă spune că te-ai purtat urât cu mine.
Am râs.
— Știu.
— Nu te deranjează?
— Nu.
— Deloc?
Am deschis ușa.
— Mihai, mama ta poate să creadă ce vrea.
S-a uitat la mine.
— Apartamentul tot nu e al ei.
Pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.
Nu ironic.
Mai degrabă obosit.
— Asta ești tu.
— Da.
A luat și a doua cutie.
— Ai grijă de tine, Elena.
— Și tu.
A plecat.
Eu și Mihai am divorțat definitiv.
Nu ne-am împăcat și nu am încercat să reconstruim căsnicia.
El nu s-a mai întors să locuiască în apartament după ce s-a mutat, iar după ce și-a luat ultimele lucruri, relația noastră a rămas doar una dintre acele bucăți de viață care se încheiaseră.
Apartamentul a rămas al meu.
Relația mea cu Sofia și Corina s-a încheiat odată cu familia din care făcusem parte șapte ani.
N-am câștigat divorțul.
Nici Mihai nu l-a pierdut.
Am pierdut amândoi o căsnicie.
Dar într-o seară, la câteva luni după ce totul se terminase, am ajuns acasă, am deschis aceeași ușă și am intrat într-un apartament liniștit.
Nu mai era nimeni la masa mea hotărând ce mi se cuvine din propria casă.
Și, de data aceea, liniștea mi-a fost de ajuns.