— Nu ai voie să faci asta!
Vocea Mariei a răsunat în toată bucătăria.
Toate surorile ei au încremenit.
Ioana a rămas calmă.
— Să fac ce?
— Să gătești ca mama!
Lacrimile au început să curgă pe obrajii fetei.
— Nimeni nu are voie!
A fugit spre etaj.
Ușa dormitorului s-a trântit atât de tare încât tablourile au vibrat pe pereți.
Ioana a înțeles imediat.
Maria nu era furioasă.
Era speriată.
Pentru că orice amintire despre mama ei rănea.
În noaptea aceea, după ce celelalte fete au adormit, Ioana a observat lumină sub ușa camerei Mariei.
A bătut încet.
Niciun răspuns.
A intrat.
Maria stătea pe podea.
Ținea o fotografie veche în mâini.
— Toată lumea vrea să o înlocuiască.
Ioana s-a așezat lângă ea.
— Nu.
— Ba da.
— Eu nu.
Fata a ridicat privirea.
— Atunci de ce ai făcut clătitele?
Ioana a zâmbit trist.
— Pentru că mama ta le-a făcut cândva cu dragoste.
Nu pentru că vreau să fiu ea.
Maria a început să plângă.
Pentru prima dată cu adevărat.
Nu de furie.
Nu de încăpățânare.
Ci de durere.
A plâns aproape o oră.
În următoarele săptămâni, ceva s-a schimbat.
Încet.
Foarte încet.
Farsele au dispărut.
Țipetele s-au rărit.
Sofia și Sara au încetat să mai întindă capcane.
Ana a început să zâmbească.
Iar Eva nu mai adormea plângând.
Într-o seară, Andrei s-a întors acasă și a rămas nemișcat în ușă.
Toate cele șase fete stăteau la masă.
Vorbeau.
Râdeau.
Mâncau împreună.
Nu exista nicio ceartă.
Niciun țipăt.
Niciun obiect aruncat.
Doar liniște.
Și viață.
Andrei și-a simțit ochii umezindu-se.
— Cum ai făcut asta?
Ioana a privit spre fete.
— Nu aveau nevoie de o bonă.
— Atunci de ce aveau nevoie?
— De cineva care să le permită să sufere fără să fie judecate.
Andrei a rămas fără cuvinte.
Peste câteva luni, vila nu mai era aceeași.
Nici fetele.
Dar nici el.
Într-o după-amiază, Eva a alergat spre Ioana și a îmbrățișat-o.
— Te iubim.
Ioana a închis ochii.
În acel moment a înțeles că nu salvase doar șase copii.
Salvase o familie întreagă.
Iar familia aceea îi schimbase și ei viața.