Rareș a coborât din mașină bronzat, relaxat și cu o expresie lipsită de griji.
Și-a luat bagajul din portbagaj și s-a îndreptat spre poartă.
Apoi s-a oprit brusc.
În fața casei se afla o femeie.
Cu brațele încrucișate.
Cu o valiză galbenă lângă ea.
Și cu o privire care nu promitea nimic bun.
— Mamă?
Rareș a pălit instantaneu.
— Ce cauți aici?
Mama lui nu s-a clintit.
— Nu intri până nu vorbim.
— Putem discuta înăuntru.
— Nu.
Vocea ei era rece.
— Discutăm aici.
Rareș s-a uitat în jur neliniștit.
Câțiva vecini ieșiseră deja la porți.
— Te rog…
— Nu. Acum mă asculți tu pe mine.
Pentru prima dată după mulți ani, părea că nu mai știe ce să spună.
— Știi ce ai făcut?
— Mamă…
— Știi?
El a tăcut.
— Ți-ai lăsat soția singură după o operație.
Ți-ai lăsat copilul nou-născut.
Ți-ai închis telefonul când avea nevoie de tine.
Și ai plecat la distracție.
Rareș și-a trecut mâna prin păr.
— Nu a fost chiar așa.
— Ba exact așa a fost.
Vocea ei devenea tot mai fermă.
— Claudia m-a sunat plângând.
Mi-a spus că nu mai poate.
Mi-a spus că abia se ține pe picioare.
Mi-a spus că fetița are febră.
Iar tu unde erai?
Rareș nu răspundea.
— La plajă?
— Merit și eu o pauză…
Margareta a râs scurt.
Dar nu era un râs amuzat.
— O pauză?
Soția ta are nevoie de sprijin.
Fiica ta are nevoie de tată.
Și tu vorbești despre o pauză?
În acel moment am deschis ușa.
O țineam pe Sofia în brațe.
Am privit când la Rareș, când la mama lui.
— Are dreptate.
El și-a ridicat privirea spre mine.
— Claudia…
— Nu.
L-am oprit.
— Nu încerca să explici.
Ai fost exact acolo unde ai vrut să fii.
Doar că acum trebuie să accepți consecințele.
Pentru prima dată am văzut vinovăție în ochii lui.
Adevărată.
Nu una jucată.
Nu una convenabilă.
— Îmi pare rău.
Am clătinat din cap.
— Nu îți pare rău că ai plecat.
Îți pare rău că ai fost prins.
Tăcerea care a urmat a fost grea.
Foarte grea.
În cele din urmă, Rareș și-a luat bagajul.
— O să stau câteva zile la Vlad.
Nu l-am oprit.
Nu am spus nimic.
Pur și simplu l-am privit plecând.
După ce a dispărut la capătul străzii, mama lui s-a apropiat de mine.
A luat-o pe Sofia în brațe.
Apoi m-a îmbrățișat.
Strâns.
Ca o mamă.
— Îmi pare rău pentru tot.
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.
— Nu trebuia să treci singură prin asta.
— Mulțumesc.
Ea a zâmbit.
— De acum înainte nu mai ești singură.
În săptămânile care au urmat, Margareta a fost lângă mine.
M-a ajutat cu Sofia.
M-a însoțit la controale.
Mi-a gătit.
Mi-a oferit sprijinul pe care ar fi trebuit să-l primesc de la soțul meu.
Iar eu am înțeles ceva important.
Familia nu este întotdeauna formată din oamenii de la care te aștepți să te ajute.
Uneori, persoana care te salvează este chiar cea de la care te aștepți cel mai puțin.
Și exact asta a făcut Margareta.