Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Nu ți-am cerut.”
Daria a rămas cu ochii la sora ei.
“Dar tata te-a amenințat că nu vine.”
“Știu.”
“Atunci de ce ești supărată pe mine?”
Mara a strâns microfonul.
“Pentru că tata a decis ce am voie să fac la nunta mea.”
S-a uitat spre Cătălin.
Apoi din nou spre sora ei.
“Și tu ai decis cum trebuie să repar eu ce a făcut el.”
Daria a încremenit.
“Eu încercam să te apăr.”
“Știu.”
“Atunci…”
“Daria, te iubesc. Dar n-ai întrebat ce vreau.”
În salon nu se mai auzea aproape nimic.
Cătălin a făcut un pas înainte.
“Putem termina circul ăsta?”
Mara s-a întors spre el.
“Nu.”
Cred că era prima dată în seara aceea când răspundea fără să se uite întâi la ceilalți.
“Nu terminăm nimic doar pentru că acum te simți tu prost.”
“Mara…”
“Mi-ai spus că dacă dansez și cu unchiul Andrei, nu vii la nunta mea.”
Cătălin și-a încordat maxilarul.
“Nu am spus chiar așa.”
Daria a râs amar.
“Ba exact așa ai spus.”
“Daria, ajunge”, am intervenit.
De data aceasta m-a oprit Mara.
“Nu, mamă.”
S-a uitat la mine.
“Lasă-mă pe mine.”
Am tăcut.
Cătălin și-a îndreptat sacoul.
“Nu voiam să fiu pus într-o situație umilitoare.”
“Umilitoare pentru cine?”
“Pentru mine.”
“Pentru că unchiul Andrei a fost lângă mine?”
“Pentru că eu sunt tatăl tău.”
“Știu.”
Vocea Marei nu se ridicase.
“De asta am acceptat.”
Cătălin a clipit.
“Ce?”
“Am renunțat la dansul cu unchiul Andrei pentru că te voiam aici.”
A arătat spre salon.
“Nu pentru că ai avut dreptate.”
Acolo Cătălin n-a mai răspuns.
Atunci s-a ridicat Simona.
Până în momentul acela stătuse câțiva pași în spatele lui.
Avea încă lângă farfurie foaia împăturită pe care o văzusem mai devreme.
“Mara…”
Cătălin s-a întors imediat.
“Simona, nu.”
Tonul lui a făcut-o să se oprească.
Dar numai pentru o secundă.
“Cred că trebuie să spun ceva.”
“Nu trebuie.”
Simona s-a uitat la el.
Apoi la Mara.
“Tatăl tău mi-a spus că tu ai vrut să mă implic.”
Mara s-a încruntat.
“În ce?”
“În fotografii.”
Cătălin a intervenit:
“Simona.”
Ea nu s-a mai uitat la el.
“Mi-a spus că vrei să fiu și eu în câteva fotografii de familie.”
Mara a rămas nemișcată.
“Eu ți-am spus doar că ești binevenită la nuntă.”
Fața Simonei s-a schimbat.
“Mi-a spus și că vrei să te ajut cu locurile invitaților pentru că ești copleșită.”
“Nu.”
Simona s-a uitat spre foaia de lângă farfurie.
“Și că ai vrea să țin un toast.”
Mara a coborât microfonul.
“Poftim?”
“Mi-a spus că ți-e jenă să-mi ceri direct, pentru că nu vrei s-o superi pe mama ta.”
Am simțit cum mi se răcește stomacul.
Toate lucrurile care mă iritaseră în seara aceea se așezau altfel.
Simona nu se băgase singură în fotografii.
Credea că fusese invitată.
Nu încercase să schimbe locurile după capul ei.
Credea că ajută mireasa.
Și nu-și pregătise toastul pentru că voia să ocupe un loc care nu-i aparținea.
Cătălin îi spusese că Mara îl dorea.
Mara s-a uitat la tatăl ei.
“De ce?”
“Am vrut să fie mai ușor pentru toată lumea.”
Mara a râs o singură dată.
Fără urmă de veselie.
“Pentru cine?”
“Mara, nu transforma…”
“Pentru cine, tată?”
Cătălin n-a răspuns.
Simona și-a luat foaia de pe masă.
“Eu nu țin niciun toast.”
S-a uitat spre Mara.
“Și îmi pare rău. Dacă știam…”
“Nu e vina ta.”
Simona a părut surprinsă.
Mara a continuat:
“Ți-am spus că poți veni. Atât.”
“Știu acum.”
“Nu te-am vrut exclusă.”
Mara a făcut o pauză.
“Dar nici nu voiam să ne prefacem că avem o relație pe care încă n-am avut timp s-o construim.”
Simona a dat încet din cap.
“Înțeleg.”
Daria se uita la tatăl ei.
“Deci le-ai mințit pe amândouă.”
Cătălin s-a întors spre ea.
“Nu ăsta este locul pentru discuția asta.”
Daria a deschis gura.
Dar Mara a ridicat mâna.
“Ajunge.”
Daria s-a oprit.
Mara s-a uitat spre ea.
“Asta încerc să-ți spun.”
“Ce?”
“Nu mai trebuie să te lupți tu cu tata în locul meu.”
Daria și-a coborât privirea.
“Dar cineva trebuia s-o facă.”
“Nu.”
Mara a tras aer în piept.
“Eu trebuia.”
Apoi s-a uitat spre mine.
Privirea ei m-a făcut să simt că urmează ceva pentru care nu eram pregătită.
“Mamă, știi câte mesaje trimit înainte de fiecare eveniment de familie?”
Am rămas tăcută.
“Ce legătură are asta?”
“Toată.”
A început să numere pe degete.
“«Mamă, tata vine la șase.»”
“«Tată, vine și unchiul Andrei, te rog să nu începi nimic.»”
“«Daria, tata va fi acolo, te rog să nu te cerți cu el.»”
“«Mamă, s-ar putea să vină Simona.»”
Mi-am amintit.
Fiecare aniversare.
Fiecare Crăciun.
Fiecare absolvire.
Mara trimitea mesaje.
Mara verifica.
Mara întreba cine vine.
Mara așeza oamenii.
Mara liniștea.
Eu îi spusesem mereu același lucru:
“Ce bine că ești atât de matură.”
Mara mă privea acum cu ochii plini de lacrimi.
“Fac asta de când aveam 17 ani.”
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Șaptesprezece.
Vârsta la care divorțasem eu și Cătălin.
“De fiecare dată când unul dintre voi se supăra, amenința că nu mai vine.”
Cătălin și-a coborât privirea.
Mara a continuat:
“Dacă tata era supărat pe cineva din familia ta, trebuia să mă asigur că totuși vine.”
S-a uitat spre mine.
“Dacă tu aflai că tata aduce pe cineva, trebuia să mă asigur că nu pleci.”
Am vrut să protestez.
“Mara, eu…”
“Știu că n-ai făcut-o intenționat.”
Replica aceea m-a oprit.
“Daria se certa cu tata și spunea că nu mai vrea să-l vadă.”
S-a întors spre sora ei.
“Iar eu te sunam și te rugam să vii.”
Daria plângea acum.
“Pentru că nu voiam să stau singură cu el.”
“Știu.”
Mara și-a șters obrazul.
“Și eu nu voiam să stau singură între voi toți.”
Nimeni n-a răspuns.
Apoi a spus:
“Știți ce se întâmplă când oamenii pe care îi iubești amenință mereu că pleacă?”
Vocea îi tremura.
“Devii foarte bun în a le da motive să rămână.”
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Mara s-a uitat la mine.
“Și tu îmi spuneai mereu cât de matură sunt.”
Acolo m-a lovit.
Pentru că era adevărat.
O lăudasem.
Ani întregi.
“Mara este atât de matură.”
“Mara înțelege.”
“Cu Mara poți discuta.”
Nu văzusem ce însemna, de fapt.
“Am crezut că ești”, am șoptit.
Mara a zâmbit trist.
“Aveam 17 ani, mamă.”
Patru cuvinte.
Atât.
Șaptesprezece ani.
Un copil care învățase să țină adulții în aceeași cameră și fusese lăudat pentru cât de bine o făcea.
Daria și-a șters fața.
“De ce nu mi-ai spus?”
Mara părea epuizată.
“Pentru că vă voiam pe toți acolo.”
S-a uitat spre tatăl ei.
“Și astăzi îl voiam pe tata la nunta mea.”
Daria și-a strâns buzele.
“Eu nici nu mai vreau să-l văd după ce…”
Mara a oprit-o.
“Tu poți să fii furioasă pe el.”
Apoi a spus încet:
“Dar nu poți hotărî pentru mine că eu n-am voie să mai am nevoie de tata.”
Daria a început să plângă mai tare.
“Îmi pare rău.”
Mara a întins mâna spre ea.
“Știu că ai vrut să mă aperi.”
“Nici măcar nu te-am întrebat ce vrei.”
“Nu.”
Daria a dat din cap.
“Am făcut exact același lucru.”
Mara i-a strâns mâna.
DJ-ul stătea în spatele pupitrului și părea că ar fi vrut să dispară.
După câteva secunde și-a dres vocea.
“Mara…”
Ea s-a întors.
“Spune-mi tu ce vrei să fac.”
Toată sala a tăcut.
Pe o parte a ringului era Cătălin.
Tatăl ei.
Pe cealaltă, unchiul Andrei.
Omul care fusese lângă ea în anii în care relația cu tatăl ei devenise complicată.
M-am uitat la fiica mea.
Opt ani găsise soluția care rănea pe toată lumea cât mai puțin.
Opt ani împărțise diferența.
Opt ani făcuse loc.
Eram convinsă că urma s-o facă din nou.
Mara s-a uitat la tatăl ei.
Apoi la unchiul Andrei.
“Niciunul.”
Cătălin a clipit.
La fel și Andrei.
Mara s-a întors spre soțul ei.
“Radu?”
El s-a ridicat imediat.
“Dansezi cu mine?”
N-a ezitat.
A intrat pe ring și i-a întins mâna.
Mara a luat-o.
Muzica a început.
Nimeni n-a plecat.
Cătălin a rămas.
Simona a rămas.
Unchiul Andrei a rămas.
Daria a rămas.
Eu am rămas.
Și pentru prima dată mi-am dat seama că Mara nu trebuia să facă nimic pentru ca noi să rămânem.
Mult mai târziu, când ringul era plin și se strânseseră deja farfuriile de la tort, am văzut-o pe Mara apropiindu-se de unchiul Andrei.
Fără microfon.
Fără anunț.
Fără să întrebe pe nimeni dacă se supără.
I-a întins mâna.
Andrei s-a uitat la ea.
“Ești sigură?”
Mara a zâmbit.
“Da.”
Au dansat.
Pentru că ea voia.
Daria a venit lângă mine.
O vreme n-am spus nimic.
Apoi a șoptit:
“Am dat-o rău în bară, nu?”
Am privit-o.
“Ai vrut s-o protejezi.”
“Nu asta te-am întrebat.”
Avea dreptate.
“Da.”
Am făcut o pauză.
“Și eu.”
Daria s-a uitat la mine.
În seara aceea nu familia noastră se destrămase.
Doar încetaserăm, pentru prima dată după opt ani, să-i cerem Marei să o țină întreagă.